Viaţa ALTEIA.

13 septembrie, 2014

Mă trezi din somn întunericul. Era copleşitor de mult. Oriunde.

Ies. Am nevoie să-mi răcoresc sufletul.

Trăiam de mai multă vreme, ah! de câtă vreme, viaţa alteia.

Apusurile erau străine, şi răsăriturile, şi străinii erau mai ai mei decât eu însămi. Trăiam o viaţă străină şi nu puteam acum, că tot ieşisem să “îmi plimb viaţa”, să înţeleg: cum am ajuns în viaţa “EI”?!

Ce căutam acolo şi de câtă vreme nu mă văzusem pe mine. Trăiam viaţa alteia şi nu îmi imaginam cum aş putea să o găsesc, şi unde să o caut…. Eu vreau să îi întorc viaţa celei care şi-o doreşte, care a visat-o aşa.  Pentru că asta nu e viaţa mea.

E viaţa ALTEIA.

Serale…

8 septembrie, 2014

Luna cădea în valuri. Câţiva tineri, câte două sau trei perechi, făceau canotaj. Şi îi urma cu fidelitate, ca un antrenor ce are sportivi olimpici. Cineva dintre ei număra ritmul, numai că mie mi se părea, în alergarea ce trecea mai mult în pas rapid, că numărătoarea venea de la lună.

Unu-doi-trei … şi… unu-doi-trei… şi… Vâslele aveau o sincronizare care mă enerva la culme. Poate pentru că după 10 km mi se împleticeau picioarele, sau pentru că această zi de luni, a fost să nu fie a mea.

Şi parcă totul era altfel dimineaţa. La ce bun mi-a trebuit să îmi amintesc lucruri care au o vechime de peste 20 de ani.

La ce bun?!

De parcă oamenii când greşesc sau rănesc pentru că aşa li se face lor mai uşor, au curaj să îşi ceară scuze.

Nu. Nu-l au. Nici eu nu-l am de cele mai multe ori. Pentru că laşitatea emoţiilor se învaţă ani în şir.

Aşa şi trăim. Laşi.

Bungalow in propriul suflet…

13 august, 2014

Nu am avut concediu de 4 ani: fara munte, fara mare, fara acel zambet cretin si lenes care te face fericit.

Ce pot sa fac… Nu l-am avut si … asta e.

Mama mea nu a avut concediu pana la 50 de ani; de fapt avea in fiecare an cate-o vara, da marea tot nu venea la ea. Iar ea…. ea avea alte prioritati. Asta ma face sa ma simt cel mai idiot copil de pe lumea asta. As vrea sa o duc in jurul lumii, sa ii arat cerul – nu are vreme sa se uite la stele. Ele sunt doar becul slab care o ajuta sa vada daca a dospit bine aluatul, tot stelele o petrec in camara sa puna raciturile la prins. Tot ele ii zvanteaza mana de lacrimi aruncata pe fata – noaptea nu o vede nimeni. Astazi eram in starea aia cand iti vine sa te duci incotro te duc ochii. De o saptamana tot apucam sa vad cate un zece minute dintr-un film care nu ma lasase indiferenta, dar nici ostateca lui nu ajunsesem.

Azi am zdrobit imaginar un sac de ceapa alba, iar dupa asta am prins filmul. Si mi-a facut bine.

Daca te tot cauti prin lumea asta si nu te gasesti nicaieri cu viza de resedinta – te poti aciua aici. E ceva usor de digerat, dar in adancimile sufletului tau, ar putea declansa un sistem de autoaparare.

La mine a functionat. Daca nu te-am convins inca, da o raita si aici; o sa iti placa.

Mi-era dor de voi… Voi, putinii ce formati lumea mea.

Vinovat de amara cafea!

4 iulie, 2014
YouTube previzualizare imagini

Pe mine … mie, întoarce-mă…

2 iulie, 2014

Azi am pornit-o devreme. M-am trezit cu gândul că tre să îmi fac bilet pentru sala de lectură. E numai bună vremea.

Simt că e mai în siguranță acolo și mai cu folos.

Am mers pe jos; îndrăgit mijloc de “transport”. La început era acel soi de plimbare care îți pune gândurile în ordine; acum – cam greu fără acești 4-5 km zilnici, care îmi dezghioacă toate gândurile aducătoare de ploaie (nu întotdeauna) curată, care mă pune în ordine cu mine însămi și mă lasă numai bună de studiat istoria Mănăstirii Curchi. Acolo se odihnește, de la sfârșitul anilor 50, Părintele Ionică, unchiul bunicului de pe mamă. A fost monah la Curchi. Și mai am o datorie; să răsfoiesc și Cartea Memoriei; între filele ei “odihnesc” străbuneii.

Ciudată zi. Trăiesc ca și cum m-aș fi fript.

Nu prea îmi tihnesc întâlnirile lungi, oamenii gălăgioși și “adunările”.

Nu am trecut de vreun an pe la bibliotecă; o cam subțiasem cu studiul. Mă dezamăgise atâta lume care afișează titluri grele din literatură universală pe facebook, încât mi-am zis: O să mor proastă! La urma urmelor, eu nu citesc atâtea cărți deștepte, pe unele le mai las ca să mai “crească”, sau mă las pe mine să mai cresc.

Ciudată zi… Răcoarea Bibliotecii Naționale m-a “încălzit”. Am făcut un permis provizoriu. Mi s-a spus că nu voi putea lucra în sala de lectură, decât după ce îmi fac un permis de acces pentru 5 ani, dar, adaugă femeia de la intrare, dacă zâmbiți Bibliotecarei, o să vă lase.

Mi-a mai urat succes, apoi s-a întors la discuția ei cu cealaltă colegă despre dulceața de cireșe albe cu mintă… Să fi făcut vreo 5 borcane. Are nuntă cu fata, la toamnă.

Vreau la mama, și sub brațul surorii mele, și lângă fosăitul puiului.

Încă un pic, îmi zic. Ești curajoasă, ești încăpățânată, ești al naibii de puternică dacă vrei… Pe naiba. Azi e o zi în care nu prea funcționează aceste vrăji. Azi vreau să iau mașina și să merg unde m-or duce ochii. Azi vreau să-mi întâlnesc prietenii la o cafea și să râdem mult, să povestim, să nu ne vină să credem că au trecut atâția ani.

Atâția ani. Simt eu că o caut cu lumânarea azi. Dosul palmei e gata să tot șteagă lacrimi.

*** ***

Moldavistică și heraldică e o secție tare interesantă. De serviciu e o doamnă cu destui ani de “experiență”. A fost frumoasă în tinerețe. Și acum este. Subțirică și rapidă, ca o șopârlă.

Caut Cartea Memoriei, îi spun. V-o aduc imediat. Nu apuc să-i spun că nu am decât un permis provizoriu și că am vrut doar să știu dacă este sau nu. Se întoarce îndată și, ca și cum ar fi comis o greșeală de nepermis, îmi spune că această carte lipsește pentru că e expusă în hol.

Îi spun că nu am permis de “lungă ședere” și oricum nu pot să o frunzăresc. Am intrat doar ca să vad dacă e sau nu… Zâmbește timid.

“Să vă duceți la etajul 2, acolo o găsiți. Da să vă duceți numaidecât. O să puteți să o răsfoiți. Încă nu am refuzat pe nimeni care a cerut o carte. Să vă duceți numaidecât”. De la cuvintele ei, îmi vine să plâng. Din senin. Pentru că tare frumos a mai spus-o, și cu împăcare, și cu acea alură de om care a primit pe cineva în ospeție; la el acasă. Eu așa am simțit.

Ciudată zi…

Urc. La etajul 2, pe holul imens, găsesc alte două doamne care tot despre dulceață vorbesc; de agrișe. Mi se face gura pungă, da mă dumiresc, totuși, să nu mă bunghesc atâta la ele, da să întreb ceea ce mă interesează.

Una din ele se ridică de pe scaun. Cred că roșesc. Am nevoie de Cartea Memoriei, volumul IV…  nu reușesc să închei cererea mea. Mă salută și îmi arată încotro s-o iau. Îi mulțumesc. Mă duc.

Istoria se repetă… Două doamne vorbesc despre dulceață; de zmeură.  Îmi vine să râd și o fac. Doamna mă privește și întreabă: “Numai nu-mi spuneți, D-ră, că ați mai auzit în Biblioteca noastră vorbindu-se despre dulcețuri?!”. Râdem tustrele.

Am nevoie de “Cartea Memoriei”. Aș vrea să o frunzăresc, dar am doar un permis provizoriu. Mi se aduce cartea și mi se mai spune că pot merge cu ea în sala de lectură. Las buletinul de identitate împreună cu permisul provizoriu și mă duc.

În sala de lectură, trei oameni. Trist… da e liniște și mult aer. Asta-mi place. Răsfoiesc. Îi găsesc pe străbuneii mei, supuși represiunilor în 49. Am fost chiaburi. Știam asta, dar nu știam nimic despre străbunica mea. Acum, cunosc inițiala patronimicului. La fel și cu bunelul. Tot am să plâng eu azi.

***

Ciudată zi, aș spune!