Cădeau cuvintele la … imperfect.

22 ianuarie, 2015

Cădeau cuvintele.

Multe. Grele. Apoi multe şi grele, deodată. Le adunam cum adunam alteori merele văratice după ploaie sau furtună. Erau multe şi ele. Multe şi grele. Bătute. Asemeni acestor cuvinte pe care încercam să le adun în poală şi să le aleg: bune – la inimă, rele – la gunoi.  Le căitam prin rănile deschise, cu grijă, ca să nu le “bat” şi pe cele bune, dar nu îmi reuşea cum îmi reuşise altădată.

Mâinile erau de ceară. Iar cuvintele?!

Cuvintele – umbre! Multe şi grele!

Ninge…

23 noiembrie, 2014

În inima mea ninge cu dor. Pe nepregătite, peste tot; peste căldura care răzbătea dincolo de ieri şi nu căuta, cu tot dinadinsul, să se ducă într-un mâine. Ninge peste ochi adormiţi şi nedormiţi, peste fruntea unui bătrân ce trece pe alături şi peste pragul uşii mele, atât de drag. Ninge peste grele zile în care nu am mai vrut să scriu pentru nu mai ştiam că este cineva să mă citească, iar eu… eu nu scriam pentru mine. Eu scriam pentru cineva, măcar pentru cineva care să-mi înţeleagă literele şi să le facă să fie ale lui, sau ale ei. Ninge peste serile în care îl intervievam pe Dumnezeu şi în care îi ceream protecţie. Ninge peste tot şi, … ningea.

Ningea peste dimineţile ciufulite şi peste clipe ascunse de lume, peste muzici uitate şi peste cuvinte lăsate pe drumuri.

Ningea … şi ninsoarea asta încălzea multe inimi şi ştergea multe urme.

Gata…

A nins.

Nimeni nu va mai şti pe unde a călcat iubirea şi în ce direcţie … dusu-s-a.

Suntem 5000!

20 noiembrie, 2014

Dacă nu am prins să am spaţiu pentru toţi prietenii virtuali pe pagina personală, Vă invit să intraţi pe pagina publică! Socializarea încă nu a interzis-o nimeni! :) La fel, puteţi urmări postările de pe pagina mea personală.

Vă mulţumesc din suflet că sunteţi cu mine!

Piangerai…

7 noiembrie, 2014

Piangerai, come pioggia, tu piangerai …  e te ne andrai

Come le foglie col vento d’autunno, triste, tu te ne andrai

Ma, si sveglierà, il tuo cuore in un giorno d’estate rovente in cui il sole sarà

E cambierai la tristezza dei pianti, in sorrisi lucenti, tu sorriderai

E arriverà il sapore del bacio più dolce, e un abbraccio che ti scalderà…

Arriverà una frase e una luna di quelle, che poi ti sorprenderà

Arriverà la mia pelle a curar le tue voglie, la magia delle stelle

Penserai, che la vita è ingiusta e piangerai, e ripenserai alla volta in cui non ti ho detto, no

Non ti lascerò mai….

Poi, di colpo di buio, intorno a noi.

Desigur…

18 septembrie, 2014

Apus de toamnă. Atâta a fost descris, pictat, admirat şi cântat, şi plâns şi urât, încât eu nu prea ştiu cum să algoritmizez Un Altul. Apusul de toamnă  e apus de toamnă: violet, palid, scund, căzut, ars, roşu, îngheţat, creponat de nori, trist, plângău. Altul, în fiecare zi.  Cel de azi are o bordură verde. Aşa îl văd eu. Am mers o habă ca să-mi potolesc nervii şi bordura asta, deşi dispăruse, tot îmi stăruie în minte.  O luasem repede din loc şi la finalul rondului de seară, îmi tremurau genunchii şi mâinile, mai bine zis degetele mâinilor. Un tremor aproape elegant. Fin… (mă umflă râsul).

Degetele întotdeauna au conţinut.

Ele iubind sau distrugând, cam tot acelaşi “efort sufletesc” depun. Şi totuşi, mi-ar plăcea să mai rămân afară cât nu s-a întunecat şi să am şi un creion. Mişcându-se pe o foaie albastră cu margini aurii, sunetele lui să rezoneaze într-o mulţime de emoţii şi sunete. E ca şi cum aş fi avut un pian bun şi unul care nu a cunoscut niciodată camertonul. Degetele care nu simt nimic – sunt mai rele decât un creion simplu. El, fie şi simplu, tot are ceva de dat. O haşurare, o însemnare, o supărare, o grabă, o tristeţe, o emoţie. Mereu mă surprinde. Dă-mi un creion şi, în alergarea lacrimilor ce cad, am să-ţi înşir tot dorul, toate aşteptările pe care le-am ascuns mereu; aşa îmi cereai.

Da-mi un creion şi nu mai am nevoie de cafea, de prietene, de ieşiri matinale. Mă împac bine cu el. Mă recunoaşte. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare.

Niciun creion din viaţa mea, fie el colorat sau simplu, neascuţit sau obosit, nu mi-a trădat emoţiile. Le-a înţeles întotdeauna. Exact aşa cum i le-am deschis.

Lasă-mi creionul cel bleu, pe care ţi l-am dăruit când ploua, şi mai mult nu vreau nimic. Pentru mine EL e mai mult decât degetele tale care sugrumă orice urmă de respiraţie!

p.s. Azi vreau să arunc din viaţa mea toţi oamenii “mărunţi”. Ei mă fac să mă împiedic des.

Da apusul… apusul e într-aiurea, da bordura aia verde o mai simt. Cu degetele…