martie, 2015

Tata

vineri, 20 martie, 2015

De ziua mea, el mereu scormoneşte între tufele de căpşuni până se coace măcar una. Parcă le aşteaptă. Mama vine şi ne spune: “Hai odată, treziţi-vă şi ieşiţi că tat-tu stă în genunchi de vreo două cesuri şi roagă căpşunile să se coacă…”. Râdem tustrele. Şi ce credeţi… Găseşte una,  necoaptă bine, dar… O ascunde să nu-l certe mama, aşteaptă să se ducă la pui în vale şi vine, val-vârtej, să ne-o dea. Şi e bucuros, şi ochii lui sunt aşa de ştrengari, ca în tinereţe, când fugea de “treabă” la mămuca pe cuptor, iar mama îl căuta prin toată mahalaua.

Când apar ghioceii langă fântână – să nu credeţi că e un lan, ia acolo un pâlc adus de mama – numaidecât are trebă să rupă măcar unu. Vine când dorm şi stă şi se uită la mine până deschid ochii şi-mi zice:

-          Ia ridică-te să vezi ce am găsit..

-          Ce-ai găsit, tată?

-          Ei, ce-am găsit, ridică-te!

-          Ah… au înflorit ghioceii, mă prefac eu, ca şi cum nu ştiu că e martie…

-          Da să nu îi spui mamei că ea îi numără… J

De Paşti, când trăia lelea Mariţa, se ducea la ea şi o ruga să îi dea un ied.

-          Îţi dau, Feghişor, da nu sunt buni de tăiat. Sunt fragezi. Poate de Ispas. Mai rabdă.

-          Nu, lele Mariţă. Vreau să li-l duc fetelor să le trezească că aşa le-am deprins de mititele.

-          Măi Feghişor, tu ai minte, măi?! D-apu Diana e de trezit cu iezi, măi?! Că are ea déjà ied. Şi e mai înalt ca dânsa.

-          Lele Mariţă… Ştii mata, nepotul mi-I mare, da ea – mititică. Că nepoţii cresc, da copiii – tot copii rămân.

Lelea Mariţa nu mai e, dar este moş Feghea şi el ştie şi acum rânduiala.

Abia aştept Paştele. Acolo retrăiesc ritualul Uitării: că prietenii – trădează, că oamenii buni – pleacă, că viaţa e aşa cum e.

Acolo am învăţat să privesc oamenii în ochi, să merg înainte, să nu uit de oameni şi să iubesc cât …. Iubesc.

Mai e un ritual pe care îl făceam în copilărie; de câte ori gătea mama zama (aşa se spune la noi), tata scotea osul ăla mic şi ni-l dădea să ne încercăm puterile. Acum, tot ni-l dă, dar nu-l mai rupe nimeni. Acum am să caut unul să îl port la gât, să nu se rupă niciodată!

Azi e ziua tatălui meu. Face 65 ani şi eu vreau el să fie veşnic. Ca-n poveste. Pentru că de poveste este dragostea lui pentru noi.

La mulţi ani, Tata.

Nebbia…

marți, 3 martie, 2015

Am îndrăgit ceaţa. Mai rătăcesc, uneori, prin ea.

Singură cu mine.

Dimineaţa te ascunde de tine însuţi, seara – de singurătate. Te mai lasă şi singur, dar nu te însingurează. Îţi mângâie coama cu firele de apă – s-a învăţat şi ea să plângă fără lacrimi – apoi, te dă pe mâinile îndemânatice ale surorii ei – ceaţa vieţii. Şi orbecăieşti. Nu îţi mai aparţii. Recunoşti orice “intersecţie”, orice “tufar” care-ţi creştea lângă casă, dar când îi atingi – nu sunt ai tăi. Străin totul în jur.

Simte ea…. te ascunde de viaţă, sau poate te rupe vieţii. Cu asta, nu m-am lămurit încă. Însă ceea ce am învăţat de la ea e că nu ai cum să te cunoşti cu adevărat până nu te-ai pierdut vreodată prin ea… până la Pierdere.

Aşa că îmi continui drumul. Nu mă opresc. Merg spre mine, mângâiată de năduşeala ei “părintească”.