septembrie, 2014

Desigur…

joi, 18 septembrie, 2014

Apus de toamnă. Atâta a fost descris, pictat, admirat şi cântat, şi plâns şi urât, încât eu nu prea ştiu cum să algoritmizez Un Altul. Apusul de toamnă  e apus de toamnă: violet, palid, scund, căzut, ars, roşu, îngheţat, creponat de nori, trist, plângău. Altul, în fiecare zi.  Cel de azi are o bordură verde. Aşa îl văd eu. Am mers o habă ca să-mi potolesc nervii şi bordura asta, deşi dispăruse, tot îmi stăruie în minte.  O luasem repede din loc şi la finalul rondului de seară, îmi tremurau genunchii şi mâinile, mai bine zis degetele mâinilor. Un tremor aproape elegant. Fin… (mă umflă râsul).

Degetele întotdeauna au conţinut.

Ele iubind sau distrugând, cam tot acelaşi “efort sufletesc” depun. Şi totuşi, mi-ar plăcea să mai rămân afară cât nu s-a întunecat şi să am şi un creion. Mişcându-se pe o foaie albastră cu margini aurii, sunetele lui să rezoneaze într-o mulţime de emoţii şi sunete. E ca şi cum aş fi avut un pian bun şi unul care nu a cunoscut niciodată camertonul. Degetele care nu simt nimic – sunt mai rele decât un creion simplu. El, fie şi simplu, tot are ceva de dat. O haşurare, o însemnare, o supărare, o grabă, o tristeţe, o emoţie. Mereu mă surprinde. Dă-mi un creion şi, în alergarea lacrimilor ce cad, am să-ţi înşir tot dorul, toate aşteptările pe care le-am ascuns mereu; aşa îmi cereai.

Da-mi un creion şi nu mai am nevoie de cafea, de prietene, de ieşiri matinale. Mă împac bine cu el. Mă recunoaşte. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare.

Niciun creion din viaţa mea, fie el colorat sau simplu, neascuţit sau obosit, nu mi-a trădat emoţiile. Le-a înţeles întotdeauna. Exact aşa cum i le-am deschis.

Lasă-mi creionul cel bleu, pe care ţi l-am dăruit când ploua, şi mai mult nu vreau nimic. Pentru mine EL e mai mult decât degetele tale care sugrumă orice urmă de respiraţie!

p.s. Azi vreau să arunc din viaţa mea toţi oamenii “mărunţi”. Ei mă fac să mă împiedic des.

Da apusul… apusul e într-aiurea, da bordura aia verde o mai simt. Cu degetele…

Viaţa ALTEIA.

sâmbătă, 13 septembrie, 2014

Mă trezi din somn întunericul. Era copleşitor de mult. Oriunde.

Ies. Am nevoie să-mi răcoresc sufletul.

Trăiam de mai multă vreme, ah! de câtă vreme, viaţa alteia.

Apusurile erau străine, şi răsăriturile, şi străinii erau mai ai mei decât eu însămi. Trăiam o viaţă străină şi nu puteam acum, că tot ieşisem să “îmi plimb viaţa”, să înţeleg: cum am ajuns în viaţa “EI”?!

Ce căutam acolo şi de câtă vreme nu mă văzusem pe mine. Trăiam viaţa alteia şi nu îmi imaginam cum aş putea să o găsesc, şi unde să o caut…. Eu vreau să îi întorc viaţa celei care şi-o doreşte, care a visat-o aşa.  Pentru că asta nu e viaţa mea.

E viaţa ALTEIA.

Serale…

luni, 8 septembrie, 2014

Luna cădea în valuri. Câţiva tineri, câte două sau trei perechi, făceau canotaj. Şi îi urma cu fidelitate, ca un antrenor ce are sportivi olimpici. Cineva dintre ei număra ritmul, numai că mie mi se părea, în alergarea ce trecea mai mult în pas rapid, că numărătoarea venea de la lună.

Unu-doi-trei … şi… unu-doi-trei… şi… Vâslele aveau o sincronizare care mă enerva la culme. Poate pentru că după 10 km mi se împleticeau picioarele, sau pentru că această zi de luni, a fost să nu fie a mea.

Şi parcă totul era altfel dimineaţa. La ce bun mi-a trebuit să îmi amintesc lucruri care au o vechime de peste 20 de ani.

La ce bun?!

De parcă oamenii când greşesc sau rănesc pentru că aşa li se face lor mai uşor, au curaj să îşi ceară scuze.

Nu. Nu-l au. Nici eu nu-l am de cele mai multe ori. Pentru că laşitatea emoţiilor se învaţă ani în şir.

Aşa şi trăim. Laşi.