aprilie, 2014

Interviu cu Vitalie Marinuţa

luni, 21 aprilie, 2014

Sunt oameni care m-au cucerit prin bunul lor simţ, prin ceea ce respiră, prin ceea ce spun, dar mai ales prin ceea ce tac şi fac.

De astăzi, am să includ pe blog şi o galerie a oamenilor pe care i-am îndrăgit, despre care am scris de-a lungul anilor, pe care i-am intervievat pentru FashionVIP sau alte publicaţii.

Primul în lista mea e Vitalie Marinuţa – un personaj drag, cu multă şcoală, cu mulţi “7 ani de-acasă” şi cu o familie care m-a fascinat, de-a dreptul.
Descoperiţi Oamenii pe care ni-i dă ţara asta pe gratis. Ei sunt foarte puţini! Lectură plăcută fashionvip (1)

Paşii drumurilor mele – Slovenia. Ljubljana.

duminică, 13 aprilie, 2014

În 2009, prietena mea Zina, îmi deschidea şi mie porţile Europei. Un mic “şantaj” amical şi sunt, pentru totdeauna, îndrăgostită de drumuri ce duc, te duc.

Prima ieşire a fost spre Frankfurt. De acolo, am ajuns în Luxemburg şi, ulterior, în unul din orăşelile strategice ale istoriei – Metz, Franţa. Dar, despre toate la vremea lor. Voi povesti şi despre Metz, şi despre Luxemburg, şi despre Frankfurt. Să mai treacă vreo lună, până se împlinesc 5 ani de atunci. ;) Aşa şi este. În iubie se împlinesc 5 ani.

Tot acum 5 ani, toamna târziu, după prima călătorie în Italia, una din amicele mele de cafea, mă întrebă: “ Aştept pe blog impresii – nu sunt. Doar câteva însemnări zgârcite.”

I-am spus că am nevoie de timp; poate mult prea mult timp ca să conservez în mine tot ce am trăit, tot ce am văzut, tot ce a rămas împrimat în mintea mea, iar, pe alocuri, în inimă. Iar ea, inima, nu se joacă cu emoţiile. E mult mai protectivă decât un muritor de rând. După destui ani, amintirile mele s-au maturat, aşa că pot azi să povestesc despre locurile pe care le-am îndrăgit şi în care m-aş întoarce de mai multe ori.

*** ***

Cu unele din ele aşa şi am făcut.

*** ***

Afară plouă… Tata a tras două cozi de vişin în sobă, deşi demuuult e aprilie. Toată lumea a adormit, până şi motanii, aşa că eu mă înşir pe burtă ca să pot să răsfoiesc, în inima mea, emoţii păstrate cu multă grijă.

Am ales să îmi amintesc de ţara care m-a impresionat mult de tot prin acurateţea ei, prin “pinacoteca” ei care se întinde de o parte şi de alta a drumului. Iar călătorului, cum spune … (cine?) îi şade bine cu drumul.

Am tranzitat-o de mai multe ori. Prima oară în 2011. Era vară. M-a cucerit din prima. Ţară mică. Ne-a luat cam 3 ore şi un pic ca să o trecem, cu tot cu pauză de cafea. Pentru cei care au lipsit de la ora de geografie trebuie să amintesc că e situată în spaţiul ex-iugoslav şi megieşi îi sunt: Ungaria, Austria, Italia şi Croaţia. Ceea ce mai pot să spun, fără să răscolesc prea mult “sfântul Google” e că are cam 2.000.000 de locuitori şi, cel mai ridicat PIB din toate fostele ţări care au gustat din regimul comunist. Cifre şi alte informaţii – cartea de geografie şi alte surse. Prima oară, spuneam, nu am avut ocazia să văd prea multe. Nu am intrat în Ljubljana, nu am intrat în Maribor, însă ceea ce m-a lăsat fără cuvinte erau câmpurile pe care le vedeam din maşină, pe autostrada A1 care face conexiunea între Golful Trieste şi Slovenia.

Cum oare să îţi explic?! Dacă ai fost vreodată asaltat de martorii lui Iehova care împart cărţi în parc, cu siguranţă ai remarcar coperţile broşurilor ce conţin scene în care leii se pupă cu copiii, iar căprioarele se uită la televizor împreună cu copiii şi bursucii – cam aşa e şi Slovenia de pe autostradă. Bine, exagerez un pic, dar dacă excludem leii, bursucii şi copiii, lăsaţi fără supraveghere, şi lasăm doar verdele de toate “culorile”, galbenul-pai, roşul, albastrul şi …. încă multe alte nuanţe, e ceea ce am văzut şi eu.

Mamă şi iar maaaamă! Aveam senzaţia că stă cineva, cu pensula pe marginea drumului şi, cum se usucă un fir de iarbă, o şi învie cu un pic de culoare. Am văzut cosaşi care păreau că au coborât din povestea “Три орешки для Золушки”. De vis.

La noi, nici în vis, nu am văzut aşa ceva. Asta a fost prima mea intrare în această ţară. Mi-am zis că am să revin şi am revenit. Cam un an a durat aşteptarea, dar a meritat.

*** ***

Aprilie 2012. Întrăm în Slovenia. Dimineaţă. Ora 06.30. Oprim să facem plinul şi să ne bem cafeaua şi vinieta. Vinieta te costă cam 15 euro pentru o săptămână şi 30 pentru o lună, benzina e mult mai ieftină decât în Ungaria şi Italia. Cafeaua … bunătate!

Plouă. Nu a fost să trec prin Slovenia, ca să nu salut şi ploaia; de fiecare dată. Eram pregătiţi să vedem Parcul Arheologic Necropoli Romane care e situat în apropierea localităţii Sempeter (Savinjski Dolini), în drum spre Ljubljana. De la Maribor până la Sempeter am făcut cam 70 km, dar nu ne-a mers. Turna cu găleata.  Turna peste noi şi peste Necropolele Romane. Aşa că am renunţat.

Atât cât am încălcat bunele maniere, luând pe deget spuma cafelei, ne-am decis să mergem spre Ljubljana. Chiar dacă plouă – măcar să mai bem o cafea. Drumul – poveste. Şi despre asta aş vrea mult mai mult să povestesc. Sunt bine întreţinute şi, chiar dacă am pasiunea drumurilor naţionale (cred că de “la Moldova” mi se trage), GPS-ul meu a ales, după ce am vizitat Grotele Postumiei şi Castelul Predjama, să ne ducă pe drumuri neasfaltate, de pădure. Mamă şi iar mamă (a doua oară!) ce drumuri!! Nicio găurică, omule! Una măcar, pentru documentare. Cred că tot găsesc eu o poză ca să vedeţi cum sunt amenajate.

Bun, ca să nu întind prea mult povestea, mai facem 60 km şi ajungem în inima Sloveniei. Ploaia şi-a dat seama că ar fi bine să ţină cu noi, aşa că dăm libertate paşilor şi exclamaţiilor de genul “nu-mi vine să cred”, “ vezi şi tu ceea ce văd eu”, asta după ce am lăsat maşina la parcarea subterană din centrul oraşului. Avand în vedere că au trecut 2 ani, nu îmi amintesc cât ne-a costat, dar… dacă nu îmi amintesc, înseamnă că nu a fost scumpă.

*** ***

Despre centru, carevasăzică… Nu prea poţi să iei amendă acolo, pentru că mai toate străduţele sunt pietonale şi atât de înguste, încât te paşte nu numai amenda. Rişti să rămâi fără oglinzi. Tre să fii atent. Cei care aleg să călătorească cu maşina, spuneam mai sus, pot să o lase la parcare şi să facă o plimbare. Dor picioarele, încă cum dor… numai că fiecare pas, îşi merită caloria pierdută. Dacă vrei să vezi Ljubljana Grad, adică Castelul situat de-asupra oraşului vechi, trebuie să o iei printre străduţe cochete şi să urmezi însemnele. Ele te vor duce spre poteca care dă dureri de cap picioarelor, sau alegi telecabina. Noi am ales să admirăm oraşul în urcuş, aşa că am lăsat telecabina în urmă. Dar până atunci paşii ne duc spre Piazza Presernov, un fel de piaţă centrală, numai că civilizată. De aici începe centrul istoric. De o parte şi de alta, această piaţă e înconjurată de istorie: ne întâmpină France Preseren, poet de origine slovenă, iar de acolo spre Biserica Franciscană a Bunei Vestiri, construită în sec. XVII, atunci când  fost inaugurată şi piaţa despre care vă vorbesc.  Iniţial, a fost închinată Sfintei Maria, ulterior, a fost a fost  renumită în cinstea poetului. Bun! Ce să mai spun despre ea?! Am prins o piaţă serioasă: produse apicole, fructe, legume, flori şi plante aromate, băuturi artizanale şi dulciuri făcute pe loc. Toate astea într-o ordine absolută. Eu totuşi cred că ei mănâncă gunoiul. Altfel, nu înţeleg unde îl băgau. Pentru că mă băgam şi eu să trag vreo fotografie compromiţătoare – nu mi-a ieşit. Trebuie să spun că din piaţa Presernov, ne-am dus spre Primărie, dar accesul era închis, aşa că nu am putut să vedem Fântâna lui Hercule, în schimb de acolo ne-am grăbit spre Castelul Vechi ai oraşului, pentru că ne mai doream să prindem Grotele Postumiei şi Castelul Predjama. Şi am reuşit!

Despre ce spuneam?! A! Da, castelul. La început a fost o fortăreaţă, ridicată prin sec. XV-lea cu scop de a se apăra de invazii turceşti. Nu a avut structura de astăzi, în schimb, avea turnuri şi câteva ziduri cărora, de-a lungul secolelor li s-au mai alăturat şi altele. În interior se află Capela Sf. Gheorghe, decorată în 1747 cu însemnul guvernatorilor carolingieni. Două din sălile castelului sunt amenajate în stil renascentist, dar nu am apucat să le vedem. Am prins doar exteriorul din interior, dacă pot spune aşa. Erau multe pâlcuri de turişti care stăteau la coadă şi ea nu se mişca deloc. Noi am achitat câte 1,80 pentru intrare. E o sumă simbolică, dar vederea din turnul ceasului merită şi o investiţie mai mare. Ne-am zis că o să mai revenim, noaptea. Pentru cei care se aventurează să vină în dricul nopţii, este mereu  pregătită o cupă de şampanie dar şi o privelişte de neuitat a Ljubljanei nocturne. Castelul are şi o pagină oficială, aşa că dacă ai timp, poţi să “studiezi” niţel.

Am coborât, mult mai uşor decât am urcat şi ne-am îndreptat spre podurile oraşului ca să prindem un pic de soare, dar şi o cafea. Era ora amiezii.  Fotografiile nu ne-au ieşit întotdeauna foarte bune, întrucât norii şi ploaia ne mai amintea că e timpul să o luăm din loc.

Concluzii:

În Ljubljana trebuie să vii măcar pentru 48 de ore. Să te cazezi în oraşul vechi. Să iei cu chirie biciclete şi să hoinăreşti, iar o zi trebuie să ţi-o laşi pentru galerii şi muzee. Sunt foarte multe. Noi nu am prins niciunul deschis. Era ora mesei şi, dincolo, mai era şi duminică. Dacă eşti atent, poţi să îţi bei cafeaua cu 1.50 euro, chiar în centrul istoric al oraşului, asta dacă alegi cafenele mici în care trebăluiesc chiar stâpânii. Dacă vrei să mănânci, ar fi bine să o faci la poalele castelului, adică jos. În castel, o îngheţată la cornet costă, minim, 5 euro. O cafea porneşte de la 3.50 euro, iar o apă plată de la 4 euro. De coca-cola nu mai spun nimic. Luaţi-vă cu voi apă. ;) Cam exagerat. Asta a fost Ljubljana mea în mai puţin de 3 ore, dar vreodată, cine ştie, tot am să revin să îi frământ daliile de piatră, apropo, splendide şi fără gumă de mestecat încleiată pe ele.

p.s.s. Pentru a mări fotografiile – dublu click!

(va urma)

ControVento…

luni, 7 aprilie, 2014

Controventoooo!!!

Minuni nu există. Poate undeva. Poate rar. Poate cu cei aleşi. La mine “controvento” e singura incantaţie care funcţionează. Pentru că altfel nu mă duce capul. Pentru că aşa  am apucat.

Controvento… Pentru că asta te face precaut şi pentru că astfel înţelegi că vânătăile pe care ţi le lasă viaţa nu trec peste câteva zile. Ele rămân cu tine până la capăt. Până când nu mai rămâne niciun loc viu. Pentru că vântul te eliberează, cu sau fără voia ta, de ceea ce nu îţi aparţine.

Pentru că atunci când e greu să înaintezi, te întorci în tine şi, … cauţi-cauţi-cauţi. Cel mai des găseşti doar o pustietate covârşitoare. Ea subjugă şi luptă cu tine, fără reguli. Şi nici de fair play nu prea a auzit.

Controvento… Pentru că în viaţa reală nu e ca la carte. Aici improvizezi şi nu ştii – îţi reuşeşte, sau ratezi. Şi lupta nu e de la egal la egal, şi nici teritoriul nu îţi e cunoscut, dar … războiul ăsta e numai al tău. Aşa că te înrolezi, benevol. Nu te ia nimeni prizonier. Cum să te “iei” tu pe tine însuţi prizonier?! Cum să învingi pustietatea din tine?! Cum să lupţi cu tine şi să te învingi?! Cum poţi să triumfezi când tu pentru tine ai capitulat?! E greu să aranjezi acest silogism; cu atât mai complicat e  să-l rezolvi.

Ai putea negocia cu pustietatea din tine, dar cine ştie dacă ea va fi, în general, gata să negocieze când victoria e evidentă şi, nu e de partea ta.

Şi chiar dacă îţi aminteşti de “construcţia măreaţă” din care făceai parte, şi chiar dacă încă te mai zbaţi, vânătăile şi locurile care dor, nu te lasă să faci vreo mişcare fără efort neomenesc. Şi, … e neomeneşte. Tu împotriva … Ta. Şi toată lumea, te “urmează”. Şi nu înţelegi de ce… În schimb, nu ai pierdut memoria. Ţi-i minte totul. Şi memoria … tot împotriva ta luptă. Pentru că fără ea, nu mai eşti un Tot Întreg.

Şi rămâi acolo, în tine. Pentru ca să-ţi asculţi sufletul, ca să-i împlineşti visurile, da … nu se poate. Şi taci. Nu scapi niciun cuvânt. Pentru că aştepţi o minune, iar minuni… corect! Minuni nu există. Există Controvento!

Şi numai aşa. Lângă mine. Eu lângă mine… Eu împotriva mea.

Controvento! Eu mă prefac în apă ca să sting tot ce arde în mine şi mă fac brazdă ca să-mi acopăr arsurile, să le sufoc. Eu mă prefac în tăcere şi ascult pustietatea din mine. Şi mă mişc. Împreună cu mine. Împotriva vântului. Pentru că numai timpul ştie când se va sfârşi. Şi numai el poate “usca” pustietatea din mine despre care nu vorbesc pentru că să nu las vânătăi si mai multe, de la care se aprind arterele şi frige totul în jur. Arsurile… Lumea…. Totul e controvento! Şi nu ştii de ce… Nu ştiu de ce… Dar, în schimb, eu ştiu că foarte bine ţin minte.

***

Controvento!!!

Îmi place cuvântul.

Dor de ducă…

sâmbătă, 5 aprilie, 2014

În zilele în care nu ştiu unde să mă bag, adică în acele zile când îmi doresc să o iau la pas pe străduţe, care trăiesc de multă vreme, în oraşele Bavariei, sau ale Italiei de Nord, sau ale nu-mai-ştiu care vacanţe “neîmplinite”, eu bag ceva muzică. Şi nu aşa, pur şi simplu. Două-trei ore de ascultat muzică bună şi … îmi revin.

Pe mine mă ajută atunci când îmi doresc să plec undeva, când mi-i dor să iau avionul să îmi revăd odorul, când simt că mi-i dor să probez o pereche nouă de pantofi, sau când pur şi simplu mi-i dor de ceea ce nu pot spune în cuvinte, îi ascult. Îl ascult. Şi trece. Chiar. Trece. Doar că trebuie să mai treacă şi vreo două ceasuri. YouTube previzualizare imagini

Defragmentare.

joi, 3 aprilie, 2014

(…) rânduri…

Era vreme tulbure. Închinam pahar după pahar… Venin maturat. De calitate superioară. Mă trezeam în fiecare zi altfel.

Azi – fluture. Mâine – fulger. Îmi scriam în agendă, seară de seară, ceea ce îmi doream să fiu când mă trezesc. Andrei îmi zicea că aşa trebuie. Că aşa e bine. Că aşa e de când lumea. Eu nu-l credeam şi lăsam săgeţile din mine să se întoarcă; cu tot cu bumerang.

Eram fulger.

Şi lumea nu ştia de asta.

După geam sau poate peste perete, sau poate dor în mintea mea – o femeie cocoşată

de copiii mulţi, pe care îi “ducea” în spate, detona frumos. Ah, tare frumos mai detona. Şi femeieşte. Numai că lirica ei îl împiedica pe Dumnezeu să mă liniştească. El îmi cânta.

Dumnezeu îmi cânta la pian.

p.s. fragment – parte din ceva pentru care de multe ori “am închinat” pahar după pahar. Nu-mi ieşea. Niciun cuvânt. De multă vrmee. De tare multă vreme. Şi spuneam oamenilor mei că e bine, că scriu, da nu scriam nimic. Pentru că aşa spurctă sunt eu. Dcă nu îmi iese un cuvânt – nu pot merge înainte. Azi am avut impresia că balconul meu s-a desprins de restul casei. Ce fericire!!! Totuşi, ce fericire e atunci când ies cuvintele din tine. Mulţumesc, Lumea Mea!!!