octombrie, 2013

Oftalmologie

duminică, 20 octombrie, 2013

A fost odată ca niciodată un urs. Mic, urât şi scump. Nu ştiu de unde-l aveam, dar ştiu că a trăit fericit, în copilăria mea, până la adânci bătrâneţi.

Avea doi năsturei în loc de ochi şi când pierdu unul, bunica îl prinse, în grabă mare, la loc.

Doar că nu era chiar cel pe care îl pierdu; avea altă culoare. În plus, era mult mai mare; de la o manta soldăţească. De un gri adânc, sau poate era un verde mai topit de vreme – nu ştiu – şi aşa, cu ochiul ăla bulbucat, mă privea şi mă asculta cu maaare atenţie. A fost primul meu confident. Prima mea prietenă, da din respect, am să spun că a fost primul meu prieten – că tot de sex masculin era. Urs, nu?! (cum “cântă” gramatica, un urs – doi urşi) Îi spuneam ce mă voi face când cresc mare şi multe-multe-multe. Azi ţintim – la cafele – atâţia ochi, gesticulăm cu înflăcărare şi eleganţă, cerem atenţie, căutăm să “pătrundem” dincoloooo, da nu… Nu vedem şi nu suntem văzuţi. Pustii şi stinsi… ochii care ne privesc. Seci. Ca nişte pluguri ce ară pământ ars. Brazda iese adâncă, da tot stearpă.

Poate avem nevoie de … nasturi?!

Da unde să mă duc din mine?!

miercuri, 16 octombrie, 2013

Nu-mi “colorasem” demult sufletul; vopseaua era scorojită şi aspră la pipăit, pe alocuri căzută, şi nu era bine să o las aşa. Ploile aduc cu ele şi rugină, iar vântul şi nemirele năruie totul în calea lor. Aşa că m-am apucat de lucru.

Am răsfoit cărţi de specialitate, am căutat “designeri”, am cerut sfat inimii – şi am ales.

O culoare caldă – ca cenuşa unei frunze – ce arde stânjenită de condiţia ei, în ultimele priviri de adio ale soarelui. O culoare ca … senzaţia de fericire, ce te face să “căpiezi”. Parcă aş fi vrut să aibă şi ceva din culoarea olivei, că tare mi-i dragă, dar cea mai importantă condiţie era să fie caldă.

Şi-mi ieşi.

Era ca o dimineaţă de toamnă târzie – splendidă…  caldă, cu ceaţă, un pic de promoroacă şi … stare de confort.

Da nu -mi fu de-ajuns. Mă “purta” şi nu aveam astâmpăr.

Îi lipsea o notă de melancolie, un pic din paloare obrazului de ducesă, de pe medalionul pe care-l cumpărasem din Luxembourg.

Şi de ce nu m-am oprit la timp?! De ce nu m-a oprit cineva…?! Ah… şi ce nobleţe de galben i-am adăugat; acel galben singuratic care îţi zdrenţuieşte sufletul şi-l coboară, acel galben care te lasă fără cuvinte de frumos ce e şi pe care-l diluăm de cele mai multe ori cu lacrimi prea multe, acel galben pe care îl purtăm întotdeauna cu noi când ne simţim singuri. Periculoasă nuanţă. Scăpasem numai un strop. Şi a fost prea mult. Orice-aş fi făcut – răzbătea.

*** ***

Şi ai venit tu; de unde te luaseşi pe capul şi în sufletul meu “îngălbenit” – numai Dumnezeu ştie.

Te-am urmărit o vreme, apoi ca orice femeie, ţi-am făcut loc în inima mea: ţi-am eliberat “sertare”, am făcut loc în “dulapurile” dosite, ca să te simţi în siguranţă, dar nu te mulţumea nimic. Nu-ţi plăcea culoarea “casei” mele. Parcă te lua strechea când intrai în ea. Şi ţi-am spus atunci: am fost multă vreme singură, de asta e stinsă.

Zâmbeai…

Ţi-am mai spus că nu ştiu cu ce să o acopăr; o răzmoaie vremea şi gata. Răzbate singurătatea prin “galben”. Nu-mi iese de nicio culoare: nici pe baza de apă, nici pe bază de ulei. Nici cu roşu, nici cu alb. Singurătea are o culoare al naibii de “calitativă”.

Zâmbeai; fermecător şi … încrezut, de parcă păstrai un secret pe care nu aveai de gând să-l împarţi cu nimeni. Du-te din “casă” pentru câteva zile, mi-ai zis, aeriseşte-te, şi lasă-mă să-ţi decorez … singurătatea. Mă bucurasem, dar parcă tot voiam să te întreb…

Da unde să mă duc … din mine?!

Zâmbeai. Şi parcă vedeam că nu vom îmbătrâni niciodată, că vom întineri cu fiecare Crăciun şi, vom avea un NOI.

*** ***

Şi plecat… Am plecat din mine şi mi-am lăsat sufletul pe mâna ta. Când a fost să mă întorc, nu am mai ştiut unde tre să bat. Mă pierdusem. Parcă eram după amnezie. M-ai luat de mână şi m-ai condus prin toate culuarele, mi-ai deschis toate obloanele, mi-ai arătat toate secretele, dar nu ştiam unde sunt. Găsii un loc multicolor, dar nu avea nimic din frumuseţea şi vraja caleidoscopului – era pestriţ şi otrăvitor, era rece şi străin. Te rugasem să amplifici culoarea, să îi dai plinătate, să-i dublezi profunzimea şi tu, … ce ai făcut?! Sufletul meu era o arenă de circ.

*** ***

Dimineaţa era mohorâtă şi acoperită de “şalul” gros al unor nori. Nu-mi era uşor să te ascult; ştiam că te văd ultima oară. Până şi cafeaua era prea amară ca să îmi dea putere să vă citesc mişcările (ale tale şi ale “şalului” întins pe cer) care mă ameninţau.

În spatele uşii de vis, pe care mi-o boiseşi într-un oranj de bufon, îmi ofereai cea mai crudă surpriză – un cer gol, ultraviolet.  Străin, la naiba, nu-ţi pare?! Spre seară – cerul roşu. Îşi lăsă “şalul”, dar tot străin rămase.

Deschisei geamul şi … un sărut vândut, înainte să se fi lăsat prins, se încurcă fără speranţă printre dantela draperiilor.

*** ***

p.s. Fără sens… şi-un sărut – din păcate – vândut.

Şi le-am lăsat să mă aştepte … la răscruce

sâmbătă, 12 octombrie, 2013

Am ieşit azi să caut o răscruce. O tot dibuiesc de săptămâni bune, o intersecţie, o ciocnire de drumuri, o îmbrăţişare de cărări. În Chişinău aveam vreo două pe care – în cei 13 ani de stat acolo – le îndrăgisem, dar nu au încăput la bagaje. Şi le-am lăsat să mă aştepte…

Până acum mai era cum era, da de câteva zile e ca şi cum aş avea o cădere de calciu - am nevoie de o răscruce şi gata – îmi lipseşte acut locul cela aglomerat, în care ajungi şi rămâi pentru câteva momente în “punctul zero”.

Ce-aş fi eu fără răscrucile mele?!

Ele nu mă stresează, nici măcar nu mă enervează aglomeraţia şi ciorovăiala lor – am descoperit că pot să mă opresc la trecerea pentru pietoni şi să rămân nemişcată pentru câteva minute – depăn în ghem gândurile, îmi reglez “setările din fabrică” şi, fericită că după un sfert de ceas s-a făcut pentru a nu ştiu câta oară verde semaforul, traversez.

La Chişinău, găsii interesantă, o răscruce din apropiere; era chiar sub casă – plicticoasă şi curată până la acces de alergie, ca o fată bătrână din South Yorkshire, care nicidecum nu întârzie să servească ceaiul la ore cuvenite, cu prăjituri cum scrie eticheta, cu pastramă rece şi cu vreun pastor intrat şi rămas, din politeţe. Răscrucea aia de lângă casa mea, îmi servea acceselor de copilărie şi răzvrătire lăuntrică. Iarna nu o observam, ba chiar o neglijam. Treceam pe lângă ea, de parcă ar fi fost un cuib de rândunică care rămase gol până în primăvară. Primăvara, se umplea de verdeaţă, dosea din faţa ochilor mei casele sluţite de “moda” actuală şi mă lasă să îmi valsez dorinţele ori de câte ori aveam ocazia.

Sezonul în care o “frecventam” des era vara şi toamna.

Obişnuiam să ies după miezul nopţii, cu mătura în mână, ca să potolesc praful şi să “mătur” uscăturile din viaţa mea, şi după ce făceam ordine în faţa casei şi nimiceam toate urmele “vieţii mondene”, mă apuca dansul… Serios. Uneori o mai intrigam cu câţiva paşi de dans: un-doi-trei… un-doi-trei… incredibil câtă energie îţi poate da o răscruce. Să nu vă fie frică de ele.

Ai putea să crezi că a dat damblaua în mine, dar nu. Sunt mai teafără decât oricând.

Pur şi simplu vreau să ştii că  în viaţa oricui apare o răscruce; aminteşte-ţi de câte ori ai plâns în telefon… “sunt la o răscruce de drumuri şi nu ştiu încotro s-o iau”. Ai încredere în ele, în răscrucile care îţi îmbrăţişează drumurile. Cum ar fi dacă nu ai şti că trebuie să iei o decizie, că trebuie să alegi un alt drum?!

Nu-ţi fie frică de alegere, de aglomeraţie şi gălăgie.

Orice rumoare, după o vreme, se stinge.

Îmi lipsesc răscrucile, răscrucile care m-au ales să fiu a lor.

Emoţii … “policrome”

luni, 7 octombrie, 2013

Azi nu mă lasă în pace Minulescu. Şi cum biblioteca mea încă mai aşteaptă în cutii la Chişinău, l-am rugat pe Google să îmi facă “legătura” cu Minulescu. Aşa că astăzi o ţin într-o “Romanţă policromă”. Sunt sigură că ai citit-o nu o dată. Fă un exerciţiu de “transfer” de personalitate. Imaginează-ţi că tu ai scris-o.

Ţi-a reuşit?! Cum e să simţi atât de profund?! Cum e să trăieşti cu asemenea intensitate o emoţie..

http://www.youtube.com/watch?v=UwtV0zgUeXg

Când simt că hormonii mei o iau razna şi nervii fac cunună de “laur” pe ţeasta mea, eu revin la Minulescu. El mă “potoleşte”.

Cuprind cu dor pe toţi.

Padova, 2013. Octombrie, 07

Rog să fiu … urmărită.

duminică, 6 octombrie, 2013

Îmi plac anotimpurile şi ador să fac fotografii. Nu pentru ca să nu uit, dar pentru ca să îmi amintesc cu drag. Când a plecat fratele meu

din lumea asta, avea două sau trei fotografii. Şi alea absolut accidentale. Vreau să las peste …. zeci de ani şi imaginile fericirii mele.

Cuprind pe toţi voi, cei care intrati aici ca să nu fiu singură. Cuprind cu drag, pe ploaie, din Padova inimii mele.