septembrie, 2013

Am “plimbat” duminica prin ploaie…

luni, 30 septembrie, 2013

Scundă, timidă… posomorâtă.

Ţine să plouă şi eu, numaidecât, ies să mă întâlnnesc cu ea. O caut pe “Gismeteo” de când am ajuns aici. Vreau să văd dacă mă recunoaşte. Vreau să-i spun cât de mult o iubesc şi ce greu îmi e să respir fără ea.

Mama ei de fată… că tare rar mai vine „pe-acasă”.

Ies şi-mi ordon să fiu cuminte. Să nu mă ia zburdatul, să nu calc prin băltoace şi nici bolborositul vreunei melodii ce-mi stăruie în minte, dar şi în căştile (luate fără voie!) odorului meu, să nu ne tulbure comunicarea.

Mi-era dor de Ea. Să o văd dezlănţuită şi dezgolită ca o păpădie.

Păşesc atent, măsurând fiecare bătaie de inimă, fiecare îndoitură de genunchi – să nu pierd nimic, nici o clipă din alea pe care le las în urmă pentru totdeuna, fără să regret. Să nu fiu neglijentă cu nicio frunză pe care am lăsat-o să cadă fără să observ că s-a mai “dus” o viaţă.

Înghet de bucurie şi de un sentiment sălbatic de fericire care, aparent, nici nu are de la ce să se aprindă – plouă. E urât, da mi e aşa îmi place. Eu căpiez de fericire când lumea îşi dă, pe asemenea vreme, depresia “la curăţătorie”.

Ei, zic eu ca o zblehudă… nene… Ce ştii tu…  Plouă pentru mine, pentru gândurile mele care însuresc, pentru sufletul meu ce caută o inimă ca să îl doară.

Păşesc. Trec pe alături maşini sure, de aceeaşi culoare … necunoscute. Trec … şi asta mă bucură. Şi “inimile” lor, tot se duc undeva – la copii, la iubitele lor – oriunde. Se duc să Trăiască.

Păşesc şi surâd.

Gândurile mi se ordonează ca şi cu mar fi întreţinute de un bibliotecar.

Vreau să înşir ce simt, dar nu îmi iese – prea altfel e ceea adulmec acum. E ca şi cum aş fi reuşit prima oară să mă concentrez asupra vieţii, asupra fiecărui lucru pe care îl fac.

Îmi e straniu cum păşesc şi cum fiecare pas e acompaniat de mişcarea braţului. E un fel de SF. Scriu şi râd ca proasta. D-apu cei ce vor intra pe-aici.

Îşi lărgeşte şi îşi “grăbeşte” pasul. Mă atinge. Sfioasă şi … tomnatică. O simt pe faţă, pe palme, dar şi pe frunte. Mă răpăie… Bate în mine cu insitenţă—- Coboară şi îmi spune: “Trăieşte!” Simte! Plângi şi taie-ţi degetele când faci salata, simte gustul sării şi observă cum cresc brioşele în cuptor, aminteşte-ţi de copilărie şi gustul primului sărut. Nu amorţi. Nu te grăbi nicăieri… Rămâi aici şi acum.

Cad frunze… Păşesc. Atâtea “surori” de-ale mele cad… Îmi vine să le plâng pe toate, dar ştiu că ele simt. Ele mă văd. Mă aud cum îmi foşnesc ghetele şi  … le las.

Una, care îmi seamănă, s-a aciuat în gluga mea. O iau acasă. Pentru că sunt ploaie. Şi frunză. Şi toamnă.

Pentru că trăiesc altfel, văd altfel. Pentru că prima oară  în viaţa mea am AVUT TIMP SĂ OBSERV cum saltă brioşele în cuptor, cum cresc şi cum se rumenesc.

Simţeam… Trăiam… Şi mă “ploua” toamna. Pentru că sunt doar frunză…

Septembrie… luni…

miercuri, 18 septembrie, 2013

Asta ca să … reluăm săptămâna de la capăt… într-o noapte de miercuri.

Pentru că un pahar de vin bun face bine sufletului şi pentru că azi am sărbătorit ziua de naştere a surorii

mele, Otilia…. Am râs azi, dar şi în ultima vreme mult. De la nimicuri… Ne-am bucurat de fiecare şopârlă care ne intră în casă fără să bată la uşă.

Şi i-am spus astăzi soră-mi-i că în acest an am petrecut mult mai multă vreme împreună decât în toţi 19  pe care i-a împlinit. Am să adaog mâine nişte fotografii, ca să rămână ziua asta în acest minunat septembrie. Noapte bună, Lumea Mea.

YouTube previzualizare imagini

Calma, felicita … Veneto

marți, 17 septembrie, 2013

Mă gândeam ce aş putea să scriu despre cum e şi ce simt… Cuvinte multe – gânduri răzleţe, aşa că mi-am amintit despre ce cântau Albano cu Romina:

“Felicita… e un cuscino di piume, l’ acqua del fiume che passa e va. E’ la pioggia che scende dietro le tende … la felicita. E abbassare la luce per fare pace … la felicita…. felicita.”

***

Felicita … e un bicchiere di vino/ con un panino …. la felicita.

***

… e cantare a due voci/ quanto mi piaci … la felicita.

***

… e una sera a sorpresa/ la luce accesa, e la radio che va

***

… e una telefonata non aspettata … la felicita … felicita.

Uite aşa e şi la mine … calma, felicita, Veneto.

p.s. Despre cum e să treci cu traiul în altă ţară, despre cum e să cauţi şi să …găseşti casă, cum e să vrei să o iei de la capăt şi să fii fericit, într-una din zilele următoare.

Nu, încă nu am plecat, dar … .

duminică, 1 septembrie, 2013

M-au plecat într-o minunată zi de vară. (aici las pe cei cărora le “trebu”) să-şi lege mintea de o lespede ca să nu se “luşuie” cumva şi să îşi clătească coşul pieptului, năduşit de invidie.

Da, m-au plecat dorurile… Şi drumurile… Şi rănile, şi nespusele, şi necititele şi viaţa asta scurtă, mai netrăită.

Am nevoie de un DECRET, de un adevărat “декретный отпуск” (da-da, ştiu ce veţi gândi, da nu e bine să vă înbuibaţi capul cu ceea ce nu este. Deocamdată. sic!). Chiar nu am avut niciodată un adevărat concediu, de lungă durată; în care să speli toate borcanele din care ai tot uns pe pâine dulceaţă şi să faci ordine, odată şi odată în hainele de iarnă (sau de vară, după sezon şi după cum te apucă.. ;) ).

Când apăru pe lume Ovidiu, nu am avut un concediu de îngrijire a copilului, pentru că bătu la trei săptămâni după fericita şi multaşteptata “dezlegare”, sesiunea de iarnă.

La “родинэ” avui multă “lume”: “Dialectologia”, “Folclorul”, “Curs practic de Eminescu”, “Sintaxa” şi nu “uită” de mine nici “Cursul special de punctuaţie”. Aşa că somnul dulce alături de bebe şi clătitul în voie a scutecelor, se transformă într-un du-te-vi-no … cu nervi, scădere în greutate şi … nesomn.

Şi întrucât, la o anumită vârstă, unii au noroc de le vine mintea, eu mă bucurai că ea veni măcar alor mei şi ei, … mă luminară.

Dar despre asta, altădată. Vă voi povesti cum a fost pentru mine plecarea de … acasă, ACASĂ.

Până atunci, să revenim în iulie – august, când alergam ca apucată pe la toate instanţele pentru hârtii şi “hârtii ce confirmă hârtia”. Într-una din acele zile, îmi iese în cale o “măhăleancă” din rândurile colegelor mele care mă întreabă: “Ştii, Indiana, am auzit că ai lăsat tot şi ai plecat în Italia. Şi, parcă mi-i oarecum să te întreb, da …. dacă tot am auzit, tu lucrezi la o bătrână acolo?!”

*** *** ***

Cel mai interesant moment în tot acest “preludiul” e că doamna aşa cum m-a întrebat (aiurea în tram), aşa a şi plecat, fără să aştepte un răspuns. Un lucru cred că ar fi vrut să spună, dar nu a avut suficient tupeu…. “lucrezi badante”?!

Şi nici măcar ăst amănunt nu e cel mai interesant în ceea ce este, ce urmează să fie şi ce …. am lăsat în urmă pentru că a fost, şi asta – dragele mele – e trecut. ;)

*** *** ***

Să facem o listă… pentru curioşi.

  1. Respect oamenii care au curaj. Respect pe cei care nu “se scapă” în fotoliile lor, de frică să nu se schimbe ceva în viaţa lor, să nu scape vreun “vânt” cineva prin preajmă.
  2. Respect oamenii “nebuni”, mai ales că asta mi-au spus mulţi: “Fată, eşti nebună, să laşi totul?!”
  3. Respect pe cei care ştiu ce vor şi îşi urmează visul.
  4. Respect pe cei care nu s-au înfrăţit cu tupeul.
  5. Respect pe cei care merg spre locul muncii lor, zburând. Eu din această listă fac parte. La muncă, tre să zbor. Dacă îmi tai aripile, gata, îmi cânt ultimul cântec.
  6. Nu muncesc în Italia, nu sunt rezident. Am viza turistică pentru 180 zile, dar …
  7. Stau în casa mea şi sunt absolut fericită  şi …
  8. Ăsta e începutul visului meu.

Pentru cei care vor detalii, ştiţi unde să mă găsiţi. Pauza pe care am luat-o e pentru binele meu şi a familiei mele, pentru viitorul meu şi a copiilor mei, pentru omul pe care îl iubesc şi alături de care aş vrea să îmbătrânesc.

Şi da, dacă ar fi să am dreptul să muncesc aici, aş face ceea ce m-ar face să zbor. Dacă acest lucru ar fi să îngrijesc de o bunică a nimănui, nimic nu mi-ar sta în cale. Sora mamei mele munceşte aici de mai bine de 13 ani, profesoara mea de română, pe care o iubesc enorm, la fel, îngrijeşte de bătrâni. Care ar fi problema?!

Dar, deocamdată, scriu; pentru un portal italian care se îngrijeşte despre ce trebuie să viziteze, să încerce şi să guste un … italiano vero. Nu e muncă la negru. E un fel de “voluntariat” în jurnalism. Asta îmi perfecţionează italiana scrisă şi … mă pune cu burta pe carte. Tot acum, am grijă să nu îmi scape nicio oră de italiană, de yoga şi de grădinărit. Da, şi de brodat. (da nu râdeţi, e tare relaxant)

Cât despre ore de canto, am început să le iau fără să vreau. ;)

Mă plimbam de-a lungul parcului şi, obosind, m-am aşezat ca să îmi “hodinesc pulpele”. Bolboroseam “Amami” de Emma şi nu mi-am dat seama că ar putea cineva să mă audă.

M-a auzit. Îi spune signor Giovanni… şi stă pe via Boccacio. A făcut clarinet, apoi canto academic şi acum predă canto acasă pentru mulţi copii talentaţi. Luni, ne vedem a treia oară. E sever şi e înnebunit după pastă. ;)

Nicidecum nu pot să îi explic moşului că Ovidiu e fiul meu şi asta îmi place. Mă lasă câte o oră la pian, apoi cât el îşi “grijeşte” olendrele, mă nenoroceşte cu vocalizele şi exerciţii de respiraţie.

Da ieri am plâns. Pentru că nu mi se prind olendrele. Sunt vii, dar tânjesc şi am umblat turbată, la 60 de km de casă ca să găsesc un “doctor pentru plante”. Am găsit. Azi ele se simt mai bine. Şi ziua a fost minunată.

Da, sunt curajoasă şi chiar dacă nu întotdeauna ştiu ce mă aşteaptă, ştiu de ce sunt în stare. Ştiu că nu îmi este frică de muncă şi mai ştiu, că atâta timp, cât am cu ce să îmi umplu singurătăţile, pot să o iau de sute de ori de la capăt – doar să îl văd (capătul).

Cum sunt zilele mele aici – ziua. Că acuş mă prind zorii, iar mâine, Otilia e la aula studio, iar noi cu Ovidiu mergem să ne rătăcim prin labirintul Villei Pisani. Noapte bună, Lumea mea.

şi totuşi, sper.

duminică, 1 septembrie, 2013

Şi da, iubesc … şi da, tresar!

Şi proastă nu-mi pasă că par -

Şi da, rezist, şi … da, pălesc!

În ochii care mă iubesc.

***

Şi da, nu-i am şi nu-i ating, şi nici lumina nu le-o sting…

Şi nici nu dorm, nici nu trăiesc

Ca orice muritor, iubesc.

***

Şi da, tresari … iar eu, rezist

***

De ce adormi atât de trist?!