decembrie, 2012

31.12.2012

luni, 31 decembrie, 2012

Pe final…. a fost un an greu. Foarte greu şi trist uneori. Am pierdut prieteni; cred ca pe drum i-am pierdut. Acum, după ceva vreme,  sunt împăcată cu acest gând. Mai mult, înţeleg că nu tot ce eu iau drept de calitate, e de calitate. Nu tot ce simt eu, simt şi cei pentru care mi-am întors sufletul pe dos.

Foarte multă vreme nu am putut scrie; nimic. Nicio buchie. Şi înnebuneam încet. Încet, da sigur. De la multe întrebări lăsate fără răspuns, de la trădări neaşteptate şi neanunţate, de la minciuni pe care nu am mai avut, la un moment dat, unde să le stochez. Au fost prea multe. Prea încurcate. Prea crude.

Foarte multă vreme am crezut că anul ăsta nu se va sfârşi niciodată, că niciodată sora mea nu va mai veni acasă şi niciodată nu voi mai avea ocazia să îmi cer iertare că am dus-o aşa de departe şi niciodată nu am crezut că am să am cel mai minunat sfârşit de an.

Am învăţat că…

-  trădările nu lasă cicatrici. Ele sunt ca şi cancerul. Nu dor, dar într-o tristă zi, omoară.

- cei care te iau de mână şi au răbdare să îţi spună: “Sunt prietenul tău, sau dacă vrei… sunt prietena ta… sau ce vrei tu, numai vorbeşte. Spune ce te doare. Eu nu te pot vedea aşa…”, sunt fără preţ. Pentru momentele celea imposibile pe care El le-a trăit şi le-a depăşit cu şi pentru mine, eu dau sufletul. Fără regret. El mi-a vindecat sufletul de “metastazele” trădării. Şi-i datorez multe.

- nimic nu este mai scump decât lacrimile surorii mele, lăsate la capătul  lumii, la nici 18 ani împliniţi… şi, am învăţat că vocea ei, are un milion de conotaţii. Pe toate am încercat în această jumătate de an, de când e la studii în Italia, să le desciferez: când e tristă şi când e la pământ, când e flămândă şi  când nu mai poate respira fără noi.

Am învăţat ca un animal sălbatic să adulmec din care parte vin loviturile ca să pot să mă apăr, să parez ca şi cum aş face scrimă. Nu întotdeauna mi-a reuşit, dar acum ştiu ce preţ au cuvintele.

Am învăţat să ţin mâna pe pulsul familiei mele şi să nu las pe nimeni să mi-o destrame. Am învăţat că pot să mă bucur de sărbători. Şi am învăţat să îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cumpenele, trădările, nevoile şi încercările la care m-a pus. Înseamnă că mă iubeşte. Înseamnă că e în sufletul meu. Asta voiam să ştiu. Că nu sunt singură înăuntru. Că acolo El este.

Am învăţat să tac şi să rabd, şi să mă rog.

Am învăţat să nu iau în consideraţie întâlnirile cu “prieteni” din cei care povestesc multe şi nu te întreabă ce faci. ;)

Da, a fost un an greu, dar niciodată nu am aşteptat mai mult să vină această noapte magică care mă va departa de el cu un an întreg.

Acum mi se spintecă literele printre degete şi îmi vine să plâng. Gata, am iertat. M-am eliberat. Gata, mi s-au întors literele.