iunie, 2012

Din DEX-ul vieţii. Despre priorităţi.

duminică, 24 iunie, 2012

DEX: PRIORITÁTE s. f. Însușirea de a fi primul în timp; dreptul de a ocupa primul loc ca importanță, ca valoare, ca demnitate; precădere, primordialitate, întâietate. ◊ Prioritate de trecere = întâietate și ordine de trecere printr-o intersecție nedirijată a unui vehicul în raport cu celelalte care sosesc în același timp din direcții diferite. [Pr.: pri-o-] – Din fr. priorité.

*** *** ***

Începusem să scriu despre priorităţi într-o zi în care nu găseam repere…. Era în 23 mai 2012…. cred că am revenit la Priorităţi şi la Prioritari (pentru cei care citesc printre cuvinte). Nu ştiu la ce punct am ajuns, dar mâine am să ajung la 10 sau poate 15… sau poate 20. Depinde până unde am împotmolit eu lista mea de priorităţi. Numai eu sunt responsabilă şi numai eu pot să rezolv. Dacă pot. Dacă vreu. Dacă îmi trebuie. În fond, dacă mai am Priorităţi.

p.s. Da eu ştiu. Am. Multe. Importante. Numai ale mele.

Cădere liberă… din DEX-ul vieţii.

duminică, 24 iunie, 2012

DEX: CĂDERE LIBERĂ mișcare uniform accelerată a corpurilor sub acțiunea propriei greutăți, ndreptată în jos, spre pământ. Viteza de deplasare a unui “parașutist” în cădere liberă este de aproximativ 180-200 km/h.

STIL DE CĂDERE LIBERĂ - poziție a corpului parașutistului în cădere liberă ordonată. Există mai multe stiluri de cădere liberă: întins (sau broască, membrele depărtate de corp și segmentele acestora formând unghiuri de 90°, corpul având o poziție de 45° față de planul orizontal; este stilul cel mai utilizat), grupat (membrele foarte apropiate de corp, ca în poziția ghemuit, corpul având în cădere o poziție orizontală), săgeată (brațele și picioarele ușor depărtate de corp, care este întins, căderea se face cu mult sub orizontală; se mai numește și rândunică), picătură (brațele și picioarele alipite de corp, care este întins, căderea realizându-se pe verticală) etc. Parașutistul își reduce sau își mărește viteza de cădere liberă, prin stilul adoptat, în funcție de suprafața corpului expusă frecării cu aerul.

*** *** *** ***

Poate că totul e o cădere liberă. Îmi amintesc bine primul zbor cu avionul. Deliram în acea noapte. Eram îndrăgostită de furtuna care se înteţea şi de noul care mă va ridica deasupra a tot ce eu cunoşteam. Aveam toate galaxiile din lume la alegere şi toate stelele erau de vânzare; îmi puteam alege oricare dintre ele. Le-am ales pe cele mai depărtate, mai stinse, mai mici. Din frica de a le pierde, din dorinţa de a le avea numai şi numai pentru mine.

Nu a fost, dar a rămas delirul zborului… Ador să zbor şi iubesc anumite destinaţii. Poate că totul e doar o iluzie care, de fapt e doar o percepţie falsă a unui om prezent înaintea ochilor, sau poate acestă iluzie e o situaţie în care o aparență sau o ficțiune este considerată drept realitate, sau poate e ca o pereche geamană de ciorapi în care unul nou-nouţ, “Fila”, din mătase subţire, delicată, încearcă să-l completeze pe cel “cârpit”. Oare fac ei o pereche adevărată?!

Ce rămâne după ne-revederi?! Vise nerealizate şi goluri?! Şi… golurile astea au aşa un talent: se înmulţesc, de fragmentează, se decompun până ni ne strică sufletele: ni se împut sentimentele şi ne mor emoţiile. Iată ce e cu golurile…

Nu întotdeauna golurile sunt locuri apte să umple, să construiască, să asambleze.

Dar……………………………………

Există un  ”dar” ( cu rol de conjuncţie): niciodată nu e târziu să încercăm să ne dezinfectăm rănile de stricăciuni care dor şi despre provenienţa cărora nici nu ne mai amintim. Niciodată nu e tîrziu să scrii cât de mult îţi e dragă viaţa alături de cuvintele bine asambalate care fac bine inimilor rănite. Niciodată nu e târziu să treci pe lângă un gol ce l-ai lăsat deschis şi să-i pui măcar un capac; să ştii fucţionează (măcar să nu mai cadă încă vreun suflet în golul ăsta neacoperit). Niciodată nu e târziu să treci pe lângă un gol şi să încerci să îl umpli cu apă; să să cureţe.

Şi să faci izvor din durerea altuia. Pentru că durerile au cea mai limpede apă.

Niciodată nu e târziu să-ţi fie sete de ochii cuiva. Cauţi oare tu un pahar lustruit lună când  ”mori” de sete?! Nu ţi s-a întâmplat să bei direct din căldare?!

Aşa e şi cu ochii…. Umple golul din ei.

Eşti responsabil…. Şi tu, şi eu….

Oricine are dreptul la lumina din ochi. Reda-mi-o! Redă-i-o!

În ultima vreme trăiesc în culori…

vineri, 22 iunie, 2012

Azi sunt într-un verde crud…. cu irizaţii puternice aurii: de la soare, probabil, sau de la starea de spirit. Ai mei ştiu: dacă am ocupaţie – sunt cea mai fericită femeie din lume. Mă întrebam în drum spre birou….. ce aş vrea să fac şi răspunsul veni nechemat: să scot la iveală nişte vise….. să creionez nişte întorsături de memorie, să stau în linişte, pentru că abia e 8.14, să îmi beau cafeaua şi să scriu. Ador acestă ocupaţie…. ingrată câteodată. Sunt suni în şri când nu vor mâinile să mă asculte şi literele se ascund în cuvinte banale, ordinare care nimănui nu trebuiesc. Nu azi… Azi e altă zi: una pe verde crud, cu soare în ochi şi printre rânduri.

Azi inima mea e o ţesătură albă, sau poate mai bine îi spun pânză … şi  pot aşeza pe ea, ca într-un desen…. culori multe, chiar şi haotic, dar şi dorinţe…. aşa ca să nu le înţeleagă nimeni.

Întrebare: De ce până la o vârstă vrem ca toată lumea să ştie ce facem, cu cine şi unde, şi cât….. şi oare o să coste?! Iar peste câţiva ani – totul e pe muţiş, adică nu ne mai convvine sistemul de dinainte când toţi ştiau totul despre noi.

Aseară, pe facebook, o frumoasă domnişoară mă întreba de viaţă…. cum de mă pricep să o trăiesc. Am stat interzisă multă vreme. Eu?! Eu mă pricep la vieţi?! Eu care parcă aş fi ţiganca ce îmi dau noaptea în cărţi şi ziua încerc să îndeplinesc ceea ce mi-a picat noaptea în gândurile mele fugare. I-am scris; doar sunt fată mare şi nu e frumos să nu răspund, dar am fost concisă:  îmi caut repere, motivaţie şi dragoste. Nu i-a fost destul…. Da listă de priorităţi vă faceţi des…. Aici, m-a încuiat. Şi ştiţi de ce?! Pentru că despre această listă vorbesc mereu, dar de făcut, pe bune, nu am făcut-o niciodată. Aşa că astăzi îmi fac lista priorităţilor.

1. COPIII… (poate mai fac o fetiţă)

Ovidiu – aparatul meu de intubare şi trusa mea de acuarelă, ştiinţa despre armonia măsurii şi umerii pe care construiesc iubire. Nu am făcut mare lucru în viaţa asta, dar pentru că l-am crescut pe Ovidiu, mă cred o norocoasă. Asta e prima mea prioritate.

2. FERICIREA… sau BĂRBAŢII…

Important. Recunosc. Niciodată nu am ştiut formula ei, dar am fost şi mai sunt fericită; anumite momente în zi. Nu fac parte din scamele care declară zilnic: trăiesc o fericire fără sfârşit. (trăieşti un rateu fără să recunoşti…). Am greşit de multe ori la acest capitol şi am fost taxată, dar am lăsat de la mine, am învăţat, am cerut iertare (cu greu!) şi am fost iubită din nou. Iar să simt că sunt iubită, asta înseamnă să ajung la capătul lumii şi să aduc un colţ înapoi. Eu sunt dependentă de emoţie. Ea mă “face”, ea mă distruge. Cele mia frumoase cântece le-am scris când am fost nefericită. Şi cele mai bune poezii, şi cele mai frumoase cuvinte tot atunci le-am scris…. de ce?! Poate pentru că mi-aş fi dorit să le aud pentru mine, sau să sufere cineva pentru mine atât cât am suferit eu: din dragoste. Da şi asta e o prioritate a mea.

3. FAMILIA MEA…

Noi suntem atât de puţini, încât dacă măcar unul lipseşte de la masă – e pustiu. Am învăţat târziu să o preţuiesc aşa cum merită şi abia acum, la maturitate, am trecut-o pe locul III, cu coroniţă… Până acum, vreo 10 ani, era depaaaarte. Nu faceţi ca mine. Ca să înveţi să preţuieşti, trebuie să te însemne Cel de Sus şi asta doare cumplit. Mai bine…. învăţaţi de la alţii. Eu nu pot trăi fără casa părinţilor şi nu îmi place să o găsesc pe mama prin mahala când merg la ea…. tata nu se duce, mereu mă aşteaptă. Ba nu, s-a întâmplat odată – s-a dus la cumnatu-său….. a durat o veşnicie acea oră. Îmi place să îi am pe toţi alături. Eu nu îmi sărbătoresc ziua de naştere decât la mama: cu sos alb, cartofi înveliţi cu pui, grătar…. şi toţi ai noştri. Acolo eu respir în voie şi lucrează amândoi plămâni.

4. LIBERATATEA….

Fără ea, nu sunt eu. Ador să fiu căutată… să se cocheteze cu gelozia, dar dacă începi să îmi controlezi viaţa – m-ai pierdut. Cel mai bine, am spus, mă simt când înşir buchii. Aici nimeni nu îmi spune cum să fac şi cum nu e bine să fac. Cât de prost aş face-o: libertatea asta mi-o asum. Şi sunt mare, şi responsabilă… şi ştiu până unde. Deşi, trebuie să spun că nici în scris nu simt libertatea deplină: tot mai sunt comodă, dar dacă mă dezgolesc de dureri în faţa ta – înseamnă că am libertatea de a trage aer fără să cer voie. Şi e prioritar pentru mine.

5. CĂRŢILE, VECHITURILE….

Ador cărţile vechi şi paturile şi dulapurile şi gobelenurile şi tot-tot-tot ce are istorie. Eu le simt mereu. Am cumpărat cu demult de la Venezia o carticică, (adică mai multe, da asta mi-i dragă tare…) şi când am găsit sublinieri în ea… când am văzut numărul de ordine din biblioteca personală a nu-ştiu-cui….. am rămas cu ea ore în şir şi “i-am citit povestea”. A fost ceva ce nu poot aici să explic. Mai presus de ştiinţă şi mai presus de simţuri…. ceva aparte.

6. PĂPUŞILE…

Sunt pasiunea şi sunt o colecţionară. În copilărie am avut una, tare frumoasă şi avea hăinuţe împletite …. şi ne-au venit de la Iaşi nişte oaspeţi (se deschisesesră podurile) şi mama mi-a dat păpuşa. Era mare, dar m-a durut. De atunci – le adun. Am multe…. tot la Venezia, revin. Am primit de acolo una cadou. Mică, cu ochi din sticlă de Murano. Ea e fetiţa mea, deocandată. Da tot la copii revin, prin păpuşi… doar ele sunt primii noştri copii. Vreau o fetiţă….. şi ştiu eu, numai eu, cum va fi. Aşa cum mi-o va da Dumnezeu.

Pentru iubirea care mai mult nu e …. îţi mulţumesc.

joi, 21 iunie, 2012

Când iubirea simţi că se duce, simţi acea uşurare pe care o cereai, uneori în genunchi, alteori lividă, lipindu-te de toţi pereţii, căutând răcoare…. Nu, atunci când te lasă obsesia aia că “omul” te-ar fi făcut fericită…. abia atunci descoperi că apa din duş are note muzicale, ploaia visează şi ea, iar fulgerul nu e decât un motan speriat şi el de furtună… Dumnezeule, ce senzaţie minunată e atunci cînd eşti debarasat…. când eşti liber…. Marionette, nu-i!!!!! ;)

YouTube previzualizare imagini

Vreau. Ştiu ce vreau. Pot!

marți, 19 iunie, 2012

Da, vreau aer mult şi ţărm de mare…. şi să-mi aparţină numai mie.

Vreau prieteni care te scuipă în faţă şi te ling când nu eşti… nu invers. Mi se face rău de la ne-oameni, ne-serioşi, ne-simţiţi şi ne-toţi. Vreau mare şi oameni dragi şi dornici de a fi transparenţi. Îi vreau alături. Îi am alături şi nu-i împart cu oricine. Vreau să simt mai des decât spun despre ceea ce simt… şi mai vreau…. Am spus, da?! Mare!

p.s. Vedeţi şi voi…. “mare” – înseamnă întindere de apă…. sau “mare” – grad de egoism. Egoism?! Fie!