iunie, 2012

Iubire, eu îţi scriu scrisoare…

sâmbătă, 30 iunie, 2012

Iubirea mea, eşti ca o spumă de mare pe care nicidecum nu o pot prinde în culori reci, dar atât de pasionale.

Iubirea mea, eşti ca o umbră… O văd alţii, o calcă pe urme, numai eu nu pot să o prind. Eşti invizibilă, iubirea mea. Apari doar în rarele ploi torenţiale, ce îmi scriu scrisori pe care oricum nu le pot citi; le usucă vremea bună care numai bună pentru dragoste nu e.

Iubirea mea, eşti atât de capricioasă… ca o femeie gravidă şi dornică de atenţie. Ţi-o dau pe gratis şi tot nu-ţi ajunge. Te aştept lângă patul meu, da tu te duci, ca o curvă, prin alte dormitoare… Iubirea mea, eşti ca roua. Faci bine tenului, dar încă nimeni nu a apucat să se spele cu tine. Iubirea mea…mi-ai cerut fidelitate până la moarte şi, … ţi-am dat.

Ai râs, da?! Te-ai jucat cu mine?! Iubirea mea… ce lişiţă mai eşti. Iubirea mea, iartă-mă. Mă enervez şi eu. Te caut de atâtea generaţii, te scriu în atâtea cuvinte şi te rog în atâtea nopţi şi, tot mă laşi.

Iubire…tu nu ai inimă. Tu nu ai fost trădată! Tu nu ai fost lepădată şi târâtă prin singurătate de plete. Iubire…tu nu ai inimă! Tu nu ştii cum e să pierzi.

Iubire, tu eşti ca moartea. Vii când … ţi-a venit timpul şi pleci când … ţi se “termină” zilele.

p.s. Iubire… Eu îţi scriu scrisoare, da nu te rog nimic. Pur şi simplu vreau să ştii că eu ştiu…că tu uneori mai vii. Rămâi!

Sper să dansezi prin ploaia care ne-a cunoscut. Măcar în vis…

sâmbătă, 30 iunie, 2012

Îmi amintesc că te invitam. Şi nu-ţi plăcea. Da am văzut atâtea filme în care oamenii ceea stranii mâncau hamburgeri… şi dansau în ploaie…. Eu, când sufăr, vreau ploaie, sau ninsoare, sau să plec undeva, sau să îmi iau o carte bună… sau să îmi schimb casa. Azi nu vreau nimic. Vreau să dansez. Pe nisip… şi să mă înjure apa mării. Ca la uşa cortului. O las. Vreau şi eu odată în viaţă sacrificii pentru un dans pe nisip. Vreau o nebunie şi corăbii… şi catarge şi vise. Şi pahare sparte… şi atâtea câte am citit în cărţi; că doar nu degeaba mi-am pierdut vederea şi mi-am înmulţit ridurile în jurul acestor vise. Pentru că să râzi, să dansezi, să te mişti prin viaţă şi să simţi asta, cu adevărat, ai nevoie de ea. De viaţă. Nu de o simulare a ei.
Îmi era aşa de aiurea într-o zi şi Ovidiu, fiul meu, cel mare şi mic, şi unicul, mi-a propus un film.
Eram sigură că va fi o prostie, iar ca să fiu delicată cu psihologii care vor intra pe aici (dacă vor intra) am să spun “prostioară”. Da, la început aşa mi-a părut. După vreo 15 minute, Ovidiu, văzând că eu nu fac altceva decât să comentez stupid, mi-a zis: “Eu l-am văzut de 6 ori. Şi am plâns…”. Am tăcut. Şi am privit până la capăt, până la plâns…. El acum doarme şi nu am curaj să-i trezesc zulufii, dar când se trezeşte, îl întreb cum se numea….
p.s. Azi, vreau să dansez pe un nisip fierbinte. Până la plâns. Ascultaţi-vă copiii. Nu fiţi aşa de tonţi ca mine. De obicei, ei spun lucruri deştepte, numai că un pic codificate.

Cât 100 o să fie prea puţin…

sâmbătă, 30 iunie, 2012

Doza.. Cetire din DEX-ul vietii….

joi, 28 iunie, 2012

Nu respira, spun uneori … Nu speria momentele astea de fericire care şi aşa rar ni se dau.

-          De ce să îţi mai ţii respiraţia dacă şi aşa ţine puţin, mă întreabă nepoata mea?! La ce bun?! Respiră!!!

Nu am avut ce să-i răspund; poate din oboseală, sau poate pentru că nu aveam chef să compun poveşti pentru copii mai mici de 5 ani… După ceva vreme, îmi veni bine „cuvintul” ei. Într-adevăr, la ce bun să nu respiri când şi aşa totul e dozat: viaţa, fidelitatea, starea de „mâncărime” în stomac şi de fericire necondiţionată. La ce bun să îţi ţii respiraţia dacă oricum, într-o zi, te îneci în toate astea. Nu le mai poţi face pe toate odata. Plângi de fericire şi plângi pentru că eşti trădat…. Care e diferenţa?! Şi la ce bun să-ţi ţii respiraţia…

Parcă suntem blestemaţi să ne căutăm jumătate, apoi o viaţă să ne tot punem întrebări: da oare nu Oliţa era soarta mea şi nu Jănel ar fi fost cel care m-ar fi făcut nună mare de două ori şi soacră mică de cam tot atâtea…

Cum e să respiri cu dozaj (deşi dozaj e oleacă şi… altceva; a azi nu mă bag)….

DEX: A DOZÁ ~éz tranz. 1) (substanțe sau materiale) A potrivi într-o doză justă, pentru a forma un amestec. 2) (componentele unui tot) A distribui după o anumită doză. 3) (lucruri, vorbe, acțiuni) A folosi în doze judicioase. /<fr. doser

Îmi plac uşile, clanţele curate şi…

luni, 25 iunie, 2012

Şi… despre asta mai jos….

Uşile, sunt ca şi drumurile; răzmuiate şi umflate de ploaie, din fier, rămase de la alţi stăpâni sau din stejar uscat bine. Sunt uşi colorate şi primitoare, dar şi dintre cele de nedeschis.

Am bătut, de-a lungul anilor mei, la multe uşi. Unele s-au deschis, altele s-au prefăcut că nu “sunt acasă”, dar ce cele mai deseori am bătut la uşi-suflete, dar acele suflete nu mi-au dat cheile. Nu m-au lăsat să rămân între pereţii care erau încuiaţi de cheile pe care mi le doream cu disperare… Asta a durut mai mult decât uşile cele de care m-am lovit.

Ele au fost de învăţătură.

Şi am continuat să bat, cu insistenţă şi dor la uşile dorurilor şi iubirilor neîmplinite, la uşile unora care mi-au luat cu împrumut sufletul, iar apoi l-au “dat” în lombard când aveau nevoie de lichidităţi şi mi l-au lăsat acolo, pentru totdeauna, pentru că nu puteau achita nici ratele, nici penalităţile.

Şi m-am lovit ades.

De uşi de dor, de clanţe spălate cu lacrimi (că-mi plac clanţele curate). Şi le curăţam pe cele pe care le iubeam, le lustruiam cu ceara ochilor mei şi le lăsam să strălucească ca să pot să văd chipul celui pe care-l iubeam, ogindit în ele. Că doar nu aveam chei de la uşa lui. Veneam când nu era acasă, îi admiram chipul şi amprentele pe uşă, o mai lustruiam odată… şi iar plecam. Şi nu-mi dădea cheile de la uşa lui: era mai important decât ar fi făcut un copil cu mine, decât s-ar fi însurat….. Îmi trebuiau “cheile”.

Cheile încrederii…

Să pot să îmi strâng picioarele sub mine atunci când dormea… (ca şi cum ţie nu ţi s-a întâmplat să îţi priveşti iubitul când dormea….).

Am bătut la multe uşi.

Lângă unele din ele, din aşteptare, mi-a amorţit sufletul, mi-au scăpătat picioarele…. şi am căzut. De atunci am rămas cu semne peeste tot: cicatrici urâte, care dor când se schimbă vremea şi prefixul anilor.

Da, am bătut la multe uşi…

şi m-am gândit să mă fac hoaţă. Să fur cheile iubirii şi să-mi fac un set, dar am fost laşă. Am lăsat pe altele, mai curajoase să-şi facă dubluri.

Da, am  bătut la multe uşi…

Lângă unele din ele, am întâlnit vazoane imense de flori şi am vrut să fiu pământ şi să îngrijesc de rădăcinile acelor flori, sau într-un preş viu, peste care să se calce zilnic, şi… poate într-o zi să fiu observată.

Şi am bătut la uşi

… şi am fost penibilă şi ridicolă şi … tot nu mi s-a răspuns.

Apoi au trecut ani şi am înţeles. Ca să ai clanţa ta, tre să ai uşa ta, şi iala ta… şi preşul tău…. unul obişnuit. Şi trebuie să le lustruieşti, să le întreţii, să ai grijă de ele, să le vopseşti şi să le vorbeşti la vreme despre străinii şi laşii din viaţa ta. Şi… mai e ceva. Încă un lucru important: Dacă ai o uşă nu o deschide tuturor. Nu da cheile oricui. Nu fă dubluri.

Uşa Ta … e numai a ta…

Ţine-o încuiată pentru cei dornici de a dormi sub uşi străine.