august, 2011

Am găsit!

miercuri, 17 august, 2011

Cine mai ştie cu exactitate ce o fi fost în celebrul cap a lui Arhimede (la sigur nici nu a realizat cît de genială îi e hîrca (ţeasta) şi ceea ce e sub ea!). O mers omul să se ghilosească şi cînd colo … nu găseşte gelul de duş Dove şi hai să ne ţinem de descoperit: Evrika!

Auzi … descoperire: volumul de apă dezlocuit trebuie să fie egal cu volumul unei părţi a corpului său, cea aflată în apă. Da volumul emoţiilor şi a “santimentelor” şi a surprizelor şi a copiilor frumoşi pe care i-am făcut şi îi creştem şi … îi dăm la casa lor; volumul nopţilor nedormite şi a degetelor umflate de la atîtea cotlete prăjite ca să le astupăm gura; volumul în metri cubi (nu găsesc altă modalitate de a scrie!) a lacrimilor pe care le pişăm (scuze, dar nu cred că puţine sunt celea care nu au auzit măcar odată în adresa ei aşa drăgălăşenie) în lungi ani de singurătate şi negăsire de omenesc; volumul of-urilor şi a ochilor fericiţi cînd ţi se spune: “Da ce ai păţit de te-ai gătit aşa…” (luat drept cel mai frumos compliment); volumul căldărilor de gunoi pe care tot noi le ducem şi a torbelor pline de la Nr.1 ….. trebuie oare acest VOLUM dezlocuit să fie egal cu “volumul” unor 7-ani-de-acasă pierduţi prin ciritei? Trebuie oare acest volum de dragoste jalnică şi cerşetoare să fie egală cu “volumul” unui individ care nu ştie cea mai elementară LEGE A FIZICII?!

p.s. Niciodată nu mi-a plăcut fizica, deşi e obiectul pe care l-a predat tata.

Legea lui Arhimede: Nu pot fi fericit cu fericiri de împrumut!

Împlinind vise…

marți, 16 august, 2011

Probabil odată şi odată mă voi aşeza pe pragul casei pe care o tot vizitez de cîţiva ani; cred că am “întîlnit-o” în 2008. Era de Bobotează. Îmi era aşa de greu pe suflet, iar drumul spre curăţarea sufletului (spre mama şi tata) era … necurăţat, aşa că după un bocet dis-de-dimineaţă, ca să nu mă vadă Ovidiu, am tras două căni largi de cafea, apoi mi-am trezit puiul şi i-am zis aşa, într-o doară: “Hai la Dumbrava să ne căutăm casă. Vrei, scump?!”

SIgur că a vrut doar că foarte delicat m-a întrebat de unde am luat bani… Clar, nu aveam. De fapt, nici acum nu-i am. Probabil mai repede am să-mi iau o casă cu curte în Toscana sau Trento, decît în ţara mea. La noi casele sunt aşa de “accesibile”, de parcă ar avea istorie de două secole şi cîteva dinastii de nobili care au trăit în ele. Ei, da nu e cazul să fac politică impbiliară.

Ne-am dus (psihologii spun că nu e nimic anomalic în asta: să îţi doreşti din tot sufletul să ai o casă cu grădină, cu flori şi vedere spre pădure).

Abia ajunşi la Dumbrava, am înţeles că e sărbătoare. Lume pe drumuri – nu prea, în schimb am întîlnit un alai cu preot şi mai mulţi copii ce intrau din ogradă în ogradă.

- Nu ştii ce sărbătoare e azi?

- Mam…. e Boboteaza. Mi-a zis bunica.

- Dumnezeule, Ovidiu, suntem nebuni. De ce nu mi-ai spus, dragul mamei, să ieşim noi din casă în aşa zi…

- Maaaaam, gata, am ieşit. Hai să ne imaginăm că într-o zi putem să ne luăm o casă maaaaare. Hai să alegem una.

- Pui, da nu toate sunt de vînzare. Multe din ele sunt locuite.

- Clar, dar vreau să văd dacă gusturile noastre coincid.

- Ok, hai…

……

Nu a fost nevoie de multă plimbare. După două cotiri, am ajuns în faţa unei case foarte caraghioase, lăsate în paragină, mari peste măsură şi atît de deocheat amplasate pe terenul aferent casei şi totuşi ceva m-a oprit.

- Mam, ţi-a plăcut, da?

- Nu, da ţie?

- Nici mie, da ştii că tu ai putea să îi  dai suflet şi viaţă şi … va fi frumoasă.

Am intrat. Dinspre drum, avea un etaj şi un pod foarte înalt care s-a dovedit a fi mansardă, iar dinspre grădina cu pomi fructiferi, avea 2 etaje şi un demisol foarte nelalocul lui. Şi totuşi casa asta singuratică, mă fascina. Imediat ce am oprit în faţa ei, am văzut viaţa mea în ea, am văzut forfota care ar fi fost acolo, am văzut sărbătorile în familie şi fericirea mea nebună. Una împlinită, rotundă…. numai a mea.

Nu a fost. Încă … Dar cine ştie. Poate într-adevăr, visele se împlinesc.

Deocamdată intrăm. La parter cîteva camere în care s-au cam năruit pereţii ridicaţi din material ieftin şi lisit de rezistenţă: bucătărie cu living, un garaj (nu ştiu ce face el acolo, eu aş face din el cabinet cu bibliotecă mare, cu şemineu şi fotolii grele în care aş adormi înainte de Crăciun tot împachetînd cadouri pentru cei mici…). Mai găsesc o scară, din piatră care urcă spre etaj; aici două dormitoare şi o baie. Puuuuuuţin, spun eu. Ovidiu îmi citeşte gîndurile şi îmi comunică că ar fi bine să stricăm planurile stăpînilor. Nu e bine să ai o singură baie pentru două dormitoare. Unul din dormitoare are o anexă. De fapt, cred că iniţial au fost plănuite trei dormitoare. Nu, nu, nu! Două dormitoare; unul să aibă garderobă şi baie, altul fără garderobă, dar cu baie obligatorie. Rîdem ambii şi susţinem jocul, iar el (jocul, da!) îşi face meseria şi la un moment dat chiar am uitat că nu am bani să-mi iau această casă. Am ieşit la un balcon şi am găsit o cale să urcăm în podul casei…

Dumnezeule!!! Nebunie! O privelişte nebună, uimitoare, ameţitoare, de poveste. Fulgii cădeau iar noi nu ne săturam să privim pădurea.

- Mam, fără … nu uda ochii că vor îngheţa. Afară ninge!

- No, pui, nu. Ăsta e doar un vis. Acum nu ne rămîne decît să ne rugăm să nu se vîndă pînă adunăm bani.

- Eşti foarte altruistă.

Am rîs, am coborît la parter şi…

- Gospodari, primiţi preotul?!

Rămînem ambii interzişi. Nu pot scoate un cuvînt. Cum să-i spun că am intrat fără voie pe teritoriu străin.

- Primim, răspunde Ovidiu în timp ce eu mă văd deja certată de stăpînii casei.

Preotul şi colindătorii lui ai intrat, au sfinţit şi la plecare m-a întrebat:

- Nu aveţi răbdare să începeţi lucrul, aşa-i?

- Aşa e, părinte.

- Lăsaţi, pînă la primăvară nu e aşa de mult. Iată sărbătorile s-au sfîrşit. Acuş e primăvară. Rămîneţi cu bine.

Au plecat, iar noi, chicotind fericiţi, coborîm să vedem ce mai e la demisol.

Nimic interesant decît un anunţ. De vînzare… .

p.s. După aproape 4 ani, încă nu s-a vîndut. Chiar zilele astea am trecut pe la casa pe care parcă o văd a mea. E urîtă, caraghioasă şi îmbătrînită, nu ştiu cum. Şi cu toate astea, chiar şi aşa, o vreau pe ea. Numai pe ea. Şi de cîte ori mă duc acolo, intru în bucătărie şi îi promit că într-o zi am să o cumpăr. Aşa urîtă, deocheată şi caraghioasă. Şi o să miroase în ea, peste un an, a dulceaţă de agrişe, a gem de caise ca la bunica şi a flori proaspăt tăiate.

p.s. Nu o cumpăraţi, vă rog.

Mă gîndesc uneori că aşa ceva chiar se întîmplă…

duminică, 14 august, 2011

p.s. Din serialul… “vreau şi eu…”.

YouTube previzualizare imagini

Limite …

luni, 8 august, 2011

LÍMITĂ, limite, s. f. 1. Punct extrem, margine (a unei suprafețe, a unui obiect etc.). ♦ Tonul cel mai înalt sau cel mai profund pe care îl poate emite o voce sau un instrument. ♦ (Mat.) Valoare fixă către care tind valorile unei mărimi variabile. 2. (În sintagma) Limită teritorială = linie care delimitează teritoriul unui stat, al unei provincii, al unei regiuni etc.; graniță, hotar. Limită silabică = locul unde se termină o silabă și începe alta în fluxul vorbirii. 3. Fig. Punct până la care pot ajunge posibilitățile, facultățile, mijloacele etc. cuiva. ◊ Limită de vârstă = vârsta până la care cineva poate ocupa în mod legal o funcție publică. – Din fr. limite, lat. limes, -itis.

MÚCHIE, muchii, s. f. 1. Linie de intersecție a două fețe ale unui corp geometric. ◊ Loc. adv. Pe muchie = la limită, la extremă. 2.Margine, dungă a unui lucru, a unei suprafețe. ◊ Expr. Bătuți pe muchie = (despre o sumă de bani) din care nu lipsește nimic, care este întreagă, exactă. 3. Marginea din afară, porțiune laterală a unor obiecte. ♦ Marginea palmei dinspre degetul cel mic. ♦ Partea opusă tăișului unor unelte de tăiat. ♦ Expr. (Ca sau cât) (de) o muchie de cuțit = foarte îngust, foarte subțire; foarte puțin. Pe muchie de cuțit = într-o situație critică, în primejdie. 4. Partea cea mai înaltă, ascuțită și prelungită, a unui munte, a unui deal, a unei stânci; creastă, coamă, culme; p. ext. coastă a unui munte sau a unui deal; pantă, povârniș. [Pr.-chi-e. – Var.múche s. f.] – Probabil lat.*mutila (= mutulus).

pe muchie de cuțit expr. într-o situație foarte critică; în primejdie; în echilibru precar.

p.s. E corect oare să depăşeşti limite? Cu atît mai puţin e loc de plimbare pe muchie de cuţit.

Printre rînduri…

sâmbătă, 6 august, 2011

Eu întotdeauna am vrut să am un scaun: stabil, frumos, din lemn masiv şi cu o căldură ademenitoare; un scaun pe care să-mi aşez dimineţile şi care să-mi audă toate secretele. Un scaun care să aibă şi o parteneră… stabilă, frumoasă, din lemn masiv. Ascultătoare şi fidelă.

Eu întotdeauna am vrut să am două scaune: stabile, frumoase, din lemn masiv de stejar, deşi mult mai mult îmi place nucul. Ascultătoare şi cuminţi.

Eu am vrut … întotdeauna. Să am o masă stabilă, frumoasă, rotundă. DIn lemn masiv de stejar, deşi mai mult îmi place nucul. Şi să întind pe ea o faţă de masă albă, veche, din pînză nobilă şi care să fie cusută de străbunica mea.

Îmi plac mesele rotunde şi scaunele stabile, frumoase din lemn masiv de stejar deşi mult mai mult îmi place nucul.

p.s. Masa mea încă nu trăieşte la casa ei.