martie, 2011

Luni

luni, 28 martie, 2011
YouTube previzualizare imagini

Mai întoarce, Doamne, …

duminică, 27 martie, 2011

4.00 – Richie, motănelul nostru, “se zghihuie” ca un nebun.

4.30 – mă termină. Gata, îl dau la şniţele. Da pînă atunci, îl pun la îngrăşat cu o farfurie de pernuţe… miel, morcov. Mănîncă şi …. dormi în tine!

5.40 – S-a luminat. În sfîrşit. Un ochi îl caută pe Richie E identificat pe masă, împingînd cutia cu pizza. Pînă ajung, cutia-i jos, pizza – înauntru, Richie – în agonie. Îi dau o felie să se “împlinească”. El, bucuros de captură, eu … de duminică.

10.00 – cafeaua se cuminţeşte între palmele mele (şi doar puţin pe cearşaf, serios, doar puţin!), iar trandafirii de pe ceaşcă mă roagă să închid geamul că s-a făcut răcoare. Nu, dragii mei, rămîne din voi scrumul dacă nu vă aerisiţi. Rîd de prostia pe care tocmai am spus-o cu vice, iar Richie mă priveşte nedumerit, de parcă lucrarea lui de “doctor” a fost dedicată schizofreniei.

Ninsoarea nu are ce face. Cade. În acest weekend munceşte.

Dau slobozenie unui strop de suc de lămîie ca să-mi dilueze cafeaua – prea amar. Am stricat-o. Măcar să mă ducă capul să nu stric toată ziua cu asemenea talent.

10.20 – Pornesc telefonul. Îmi “zdohneşte” bateria, dar bucuria nu ţine mult. Sună celălalt.

- Noroc, vrei să ne vedem?

- Nu.

- Cum?!

- Aşa. Revin. Pa.

Prima oară mi-am permis să închid aşa, aiurea, ca să simt şi eu gustul unei dimineţi alintate, să am şi eu 5 minute pentru o mască nenorocită pentru riduri mimice (aşa scrie, da eu ştiu că sunt de tot “feliu”). Mi-am permis prima oară să nu vreau să ascult lamentaţii şi să nu vreau să ies în oraş atunci cînd vreau să stau acasă. Vreau şi eu să stau acasă!!! Clar, da?!

Stau în pat atît cît vreau; pînă amorţesc! Richie simte că mă năvălesc fericirile şi vine să-şi mai şlefuiască unghiile: muşcă, zgîrîie, apoi urmează un fel de “pupătură” şi iar o ia de la capăt.

Telefonul … revine. :) Se pare că nu a înţeles. “Izvoli” să înţelegi! Mut, auzi?! Mut să te ştiu azi, şi mîine şi în vecii vecilor.

00.13 … Frezii de la Didu-Dadu şi … semne pe mîini de la Richie. Uite asta, duminică!

p.s. Închide pentru o zi telefonul. Senzaţiile sunt tari! Merită!


Mai întreabă-mă uneori ce fac …

sâmbătă, 26 martie, 2011

(în fiecare zi aruncam cîteva cuvinte, dar nicidecum nu-mi ieşea “pasienţa”). Azi am revenit la ciorne şi le dau voie să trăiască pentru că trăiesc şi eu; de ce să le mutilez primăverile?!

Nu simt cînd vine, nu observ cînd pleacă. Ea trece pe sub picioarele mele, eu o caut în altă parte: printre “bondarii” de pe foaie, printre punctele pe care mama, fără să-mi dau seama, mi le preface în virgule (prea multe virgule, mam’), printre semnele de întrebare pe care mi le lasă pe obraz copilul meu înainte de somn, printre … nu, semnul “strigării” nu mi-a fost drag niciodată.  Mai bine punct.

…..

Calc primăvara în picioare … şi scriu. Iar cînd unghiile mele, tăiate scurt de cînd mă ţin minte, nu mai au niciun strop de cerneală, îmi promit, laş, să scriu altădată. Azi, mâine… ieri. Invariabil, ajung să mă mint zilnic.

….

Gîndurile – curajoase; creierul – ud, ochii – închişi. Ca un copil, ciuntesc cuvinte din nerăbdarea de a le spune, mutilez amintiri, din neputinţa de a le retrăi şi îmi promit, laş, să scriu. Altădată.

Răbdătoare şi ordonate, moţăind în cuvinte, mi se odihnesc gîndurile; Nu-mi chinuiţi mintea şi să nu-mi mai fleşcăiţi emoţiile, scrie pe “pagina” lor de pe Facebook.

Hître mai sunt uneori, hulpile. Sub dictarea mută a inimii, scriu ceea ce simt şi numai atunci cînd simt. Altfel, scrisul e o nesimţire.

Astă-noapte mi-au venit în vis “Cei unsprezece cocori”. Ai înţeles bine, am visat povestea lui Andersen. Cuvînt cu cuvînt… Spre dimineaţă, veni şi Zîna Morgana şi se făcea că îi ceream voie să locuiesc în palatul ei de ceaţă. Ştie cineva să despuieze himerele nopţii?! Să citească visele/visurile (cum e mai bine, la dracu, ca m-am zăpăcit) sau nedormirile?!

….

Cocorii se întorc în mine, iar eu, eu … îmi calc primăverile în picioare.

Numai iubirea…..

marți, 22 martie, 2011
YouTube previzualizare imagini

….cînd cuvintele muțesc de durere și admirație. De ce avem nevoie de exemple de nemărginită nedreptate din partea lui Dumnezeu ca să înțelegem cît de mici suntem în fața lui….

Cocorii se întorc în mine….

luni, 21 martie, 2011

Nu-mi placea luna martie.

Pentru că nu e constantă, nu ştie ce vrea … ba ţine în poşeta ei ieftină un pic de ninsoare, ba face cămătărie cu soare, ba campanie cu lapoviţă, apoi o vizită de curtoazie a vînturilor ce caută loc de înoptat în oasele singuratice ale muritorilor. Nimeni nu simte cînd se produce acest “eveniment”. Nimeni nu înţelege cînd …. a început să nu mai înţeleagă nimic. Probabil, numai cei care nu au nimic de pierdut sau cei pentru care pierderile sunt doar păreri de rău, sau pentru care “sfînt” poate fi o imagine de la televizor… şi priorităţile nu mai înseamnă ceea ce înseamnă cu adevărat acest cuvînt, numai ei înţeleg ceea ce nimeni nu mai înţelege.

Îmi e greu să raţionez aşa ceva cînd nu sunt din acelaşi aluat.

Venind azi de la părinţi, unde aşa de bine e apărată casa de “vînturi străine”, m-am prins la gîndul că ziua de naştere a tatălui meu a însemnat în acest an cu totul altceva pentru mine. Îl urmăream şi-i căitam mereu privirea….

La Mulţi Ani, tata! Scumpă şi sfîntă fiinţă din viaţa mea! Îl priveam şi eram atît de fericită că fericit e el, încît îmi veni milă de cei care trăiesc cu imagini sfinte, nu cu “sfinţii muritori” din viaţa lor.

Nu-mi place martie, deşi tatăl meu e nascut în 20 martie, nu-mi place dar mă bucur că după el, acest martie, vine luna care mă învie: atunci cînd deschid geamul dimineaţa şi vine o răcoare plăcută… atunci cînd mă trezesc în pat cu un iepuraş de soare, atunci cînd nimic nu mai contează: nici “grijile” îndepărate a străinilor, nici dispoziţia mereu neschimbată, nici … multe altele care nu mai poţi să le treci aşa, pur şi simplu, cu vederea. Pentru că totul are limite: şi nesimţirea, şi energia negativă care nu mai conteneşte, la dracu, să tot aterizeze în inima mea… şi atunci… atunci mă ascund şi îmi caut inspiraţii şi cer lui Dumnezeu să mă îndrepte pe calea cea care îmi aparţine şi trebuie să mă ducă.

Am avut azi un dor nebun să deschid aeroportul din mine ca să aterizeze cocori îndragostiţi şi gînduri bune şi am mai avut un dor să merg la masă cu un om care, privindu-mă în ochi, să-mi traducă emoţiile pe care le trăiesc.

Să fie oare chiar ceea ce de atîta vreme aştept??

p.s. De mîine, e deschisă o pistă de aterizare pentru cocori. Bine aţi venit în mine.

V-am aşteptat de atîta aman de vreme. Pînă cînd ajungeţi, mă duc…..