februarie, 2011

Ciornele nelinistii mele…

duminică, 27 februarie, 2011

… nu gasisem cuvinte. Cautam ca o nebuna, prin toate culcusirile inimii mele, pe la toti vecinii sufletului meu. Oriunde stiam eu ca voi gasi… si nu am gasit. Ascultam cea mai frumoasa si ametitoare muzica, aveam in plamini cel mai curat aer, macinam intre dinti un baton de scortisoara ca sa-mi treaca durerea de cap … si nimic.

-      Ochi! Ochi! Ca un blestem, ca o mintuire, ca o intrare in biserica lumii intregi, auzeam aceste cuvinte zi si noapte si nu puteam sa ma linistesc. Aveam ochi, dar nu privea nimeni in ei. Urlam, ranita … si nu auzea nimeni, sau le era frica … sau imi era frica mie sa ma aud…

Nu gasisem cuvinte, eu, cea care parca mereu le aveam intre degete.. Nu gaseam cuvinte! Deschideam pagina cu pagina si inchideam zilnic ciorne… neterminate, neastimparate. Ciornele nelinistii mele. Citeam din ceea ce scriau fetele care mi-s dragi si voiam sa le las comentarii, sa le rog sa nu scrie ceea ce vreau eu sa scriu. Citeam si plecam, cu coada-ntre vine, ca o hoata. Si le numea hoate! Hoatelor! Imi luati cuvintele! Ma lasati fara cuvinte si nu stiti ca fara elee u in general raman orfana. Eu am nevoie de ele si de hrana pe care o iau in asa fel.  Nu e vorba, mi s-a intimplat si mie sa citesc cuvinte pe care parca le mai citisem, le simtisem chiar si imi erau dragi pentru ca … am trait si eu emotii frumoase, asemanatoare celor pe care le buchiseam. Dar, atunci cind esti coplesit de prea multa frumusete si prea multa tristete, atunci…. Unde fug cuvintele?!

Poti oare sa ceri unor cuvinte fidelitate si dragoste vesnica??!! Si cum sa-i spui ca nu le mai iubesti si nu le mai vrei? Cum sa le spui ca nu le mai recunosti si ca odata “iubesc” inseamna altceva decit ceea ce inseamna acum??!!

Cum sa spui asa ca sa nu le ranesti?!

Am gasit cuvinte frumoase pentru cei pe care i-am intervievat, am gasit singuratice metafore pentru lucruri ce nu au meritat, dar am crezut. (Degeaba!)

Am ajuns sa ma complac in situatia de fatuca care se pricepe oleaca la scris si… cind am ajuns sa am nevoie de cuvinte simple, spuse aiurea, asa cum respiri, rostite in fata, am pierdut. Am pierdut in fata ciornelor. Incepute…. Clar, neterminate.

Si am nevoie de curaj si de demoni multi ca sa recunosc si sa rostesc ceea ce am ajuns sa recunosc. Sunt atit de dornica sa spun ceea ce stiu ca nu am sa spun niciodata. Sunt atit de dorita de cuvinte curate, adevarate se seci, incarcate de OCHI!!!! Si nimic mai mult. (… da nu-s!)

Vesnic te-as urma pe-acest pamant
Departarea mi-ar parea usoara…
De iubire-ntaia oara cant
La scandal renunt intaia oara…

Acasa la Noroc …. am gasit Inima pierduta… :)))

duminică, 27 februarie, 2011
YouTube previzualizare imagini YouTube previzualizare imagini

Inima pierduta….

joi, 24 februarie, 2011
YouTube previzualizare imagini

Cînd se rup cerurile şi crapă răbdarea…

marți, 15 februarie, 2011
YouTube previzualizare imagini

Lago di Garda – locul unde timpul vine să-ţi ciugulească din palmă…

vineri, 4 februarie, 2011

De la o vreme, îmi este greu să mă surprind. Poate pentru că nu îşi prea face nimeni în jurul meu vînt să mă surprindă, sau poate pentru că frageda maturitate înaintează …. Mă poate înduioșa ceva pînă la lacrimi, mă poate supăra nepăsarea “bestiilor” (vezi în traducere, din italiană…), dar să mă surprindă plăcut ceva, asta mai rar. Acum ceva vreme (parcă într-o altă viaţa), intram în Italia pentru prima oară: rămîneam fascinată de la fiecare coş de gunoi, de la fiecare piatră pe care o puteam atinge, de la tot ce mă înconjura… şi, rămîneam prizoniera Romei. Mi-a ajuns dragă dintr-odată, fără să o cunosc de aproape. Pur şi simplu m-am îndrăgostit de acest oraş. Mă privea şi el, cu ochi îndrăgostiţi, aşa cum priveşte spre orice suflet rătăcit. Aşa cred acum. Atunci credeam altfel…

Mai devreme îmi plăcuse la nebunie Frankfurt-ul, pentru că acolo locuieşte cea mai bună şi tăcută, şi deşteaptă prietenă a mea. Pentru că acolo, Dominique, soţul prietenii mele, ne aducea amîndurora cei mai frumoşi trandafiri din lume, pentru că acest oraş a fost prima destinaţie din afară, tot datorită Zinei, pentru că acolo am învăţat cum se vorbeşte în şoaptă din dragoste, şi, tot la Frankfurt, am primit în dar cea mai îndepărtata stea… Mi-i drag Frankfurt-ul pentru că acolo fosăie acum Zina.

Apoi, am ajuns în Luxemburg. Un vis diluat cu o dimineaţă frumoasă de iunie, cu o liturgie, cu cea mai delicioasă cafea pe care am băut-o pe autostradă, cu încă o destinaţie bifată, cu un vin bun dat peste cap în grădina lor publică şi cu muuult ha-ha-ha, sau poate ha-ha-ha-ha-ha…
Apoi, ca să-mi ridice moralul întins ca o şopîrlă pe autostradă, Zina cu Dominique şi-au amintit ca nu departe de Luxemburg vieţuieşte un orăşel care are teren de fotbal unde putem bate mingea, dar totodată putem servi şi o cafea super tare. Zis şi făcut, aşa că ne îndreptăm spre Metz (Franţa). Ce pot spune eu despre Franţa e că … visam mereu să se îndragostească un prinţ de mine şi să mă ducă într-un castel medieval din Provence ca să împletesc nepoţilor ciorapi. Nu mai vreau nici prinţ, nici castel. Vreau sănătate ca să pot să-mi cumpăr o casă departe, tare departe… acolo unde vreau să îmbătrînesc.

… era dimineaţă; nu neapărat una dintre cele mai bune. Pur şi simplu eu nu ştiam că o să am cea mai frumoasă dimineaţă din acest an şi am să văd un loc în care cerul se întîlneşte cu pămîntul, unde soarele e altul, unde … totul e altfel şi nimic nu te poate ţine în deplinătatea facultăţilor mentale.
Citisem, auzisem multe, le ziceam prietenelor mele că destinaţiile astea sunt un moft, un fel de “pantof de damă cochetă”, nimic mai mult … şi nu ştiam că aici mă voi prăpădi pentru totdeauna. Lago di Garda, locul unde timpul vine să-ţi ciugulească din palmă…

Ar fi trebuit să-ţi povestesc mai întîi despre Florenţa, sau despre Toscana, regiune despre care mereu voiam să ştiu, să ajung, să văd şi “să mor….”, cum spunea bunelul meu …. sau, poate ar fi fost cazul să povestesc cum arată “dealul” ăla care se numeşte San Marino, sau cum e să faci un drum de 164 de km de la Rimini spre Florenţa (pe o autostradă de stat) şi să traversezi Emilia Romagna (regiune de care am rămas fascinată acum un an), cu avertizare de zăpadă şi un frig din alea care te face să opreşti la toate birturile, trattoriile, osteriile şi alte “zavidenii”, ca să ceri o cafea şi un cornetto pentru ca serpentinele să-ţi pară mai puţin întortocheate, iar distanţa de 164 km să nu o parcurgi chiar în 6 ore….

Ceea ce voiam să spun e că Italia, clar, e imprevizibilă, ca orice femeie … şi cu toate astea nu pot nici în ruptul capului să înţeleg cum oare pot înflori floricele mici şi albastre în Toscana în timp ce în Emilia Romagna ninge într-o veselie?!

Cred că e cazul să o iau uşor… să-ţi spun că de cînd mă ştiu îmi plac vechiturile, tot ce respiră istorie şi nimic nu mi se pare mai valoros decît fotografiile -ambulante, cele pe care le porţi mereu cu tine: în minte, în suflet, în inima ta. Am multe din astea. Ele călătoresc cu mine prin viaţă. Pe unele le păstrez în album, dar cele mai colorate le tipăresc direct în mintea mea.

Încet-încet, am să le răsfoiesc şi am să-ţi povestesc despre cărările mele: cele pe care le-am bătătorit şi cele pe care abia urmează.
La mine totul a rămas …Înainte.