octombrie, 2010

Impresii întîrziate

miercuri, 13 octombrie, 2010

 Se împlinește o lună de cînd am respirat cu plămînii Moscovei și de cind am plîns de durere de picioare pe Piața Roșie. Nu pot să-mi explic ce m-a ținut să scriu cîteva cuvinte. Măcar cîteva cuvinte…

Impresii?! Bine. Iată-le: durere de cap și de picioare, senzația că m-a uitat mama la carusel și mi-a luat abonament anual pentru roata dracului. Da, m-a impresionat Piața Roșie; pentru că de copil am vrut să o văd, pentru că a fost prima oară și pentru că am prins o vreme foarte frumoasă.

În rest - ”numai tăcerea las-o să vorbească…”. Scchițasem ceva, dar după ce am citit ”Despre zborul moldovenilor ”, am zis că nu va fi rău dacă las să stea la întuneric și să se mureze oleacă impresiile mele ca și murăturile “de vară”, adică cele care nu stau mult.

Între o prezentare, o foame de lup și două înjurături ce se îndreptau tandru spre recepționistă (pffffai!!!) am mai apucat să fac un drum de la Naberejnaia (n-n-n-uuuu aia la care te-ai gîndit :) ) pînă în inima Arbat-ului, apoi direct spre Piața Roșie ….

Și cînd mă gîndesc că am întrebat de un băștinaș dacă e mult pînă acolo…. Mi-a zis că e aproape, taaare aproape; avea ochii albaștri-albaștri și senini-senini și se instalase sărmanul pe trecerea de pietoni ca și cum acolo îi era viza de reședință. Dacă știam că pentru ruși să mergi pe jos un cinci- șapte km înseamnă să “ajungi la alimentara de peste drum”, îi aminteam, cu siguranță de “aniversarea mamei lui”. Nu mai recunosc eu pe blog că am ieșit de la Expoziție pe tocuri iar în Piața Roșie împleticeam picioarele și enervam lumea cu o mutră de măgăriță proastă (poate sunt și deștepte)… Într-un cuvînt – “lajă” mare.

Ce a fost cu adevărat, îți spun mâine. Pînă atunci citește http://soacramica.eu/?p=8044

Mai bun decît așa, nu am să fac, dar cel puțin o să mai excludă o toantă (am o explicație, totuși!!! trebuia să ies în scenă și, pentru că nu era obligatorie ținuta de seară mi-am pus blugi și tocuri.. of… ) pantofii cu toc, de orice fel… Scoatem blugii…. stai, nu. Excludem tocurile de orice culoare, păstrăm blugii, adăugăm o geacă și unn șal… eh… iaca așa, m-aș mai plimba.

p.s. Pic. Revin mâine. Nu faceți crampe cind rîdeți și puneți ăn picioare adidași. Sunt super tare!

p.s. Partea II-a, de facto, e prima. O caut mâine printre ciornele salvate și o trag aici… :) sper să nu-și fi pierdut de tot din actualitate, da la urma urmelor, tre să pornesc și eu din ”prin lume” mai pozitiv. Noapte tuturor!

Încă un p.s. La ceea ce mă frămîntă mă voi gîndi mâine, parcă așa spunea Scarlett O’ Hara. Chiar, la toate mă voi gîndi mâine.

Demult nu am scris, dar și mai demult nu am cîntat…

marți, 12 octombrie, 2010
YouTube previzualizare imagini

… cam demult. Mă tot porneam să fac ceva și pica totul din mîini.

Sunt omul emoțiilor. Ele mă frînează și tot ele mă fac să zbor. Nu am prea multe cuvinte, dar am suficientă emoție pe stoc. Nu știu cum se face, da regenerează…

p.s. Nu fac reduceri. Ce e adevărat… nu trebuie ciopîrțit.

Cerul e atit de aproape…

vineri, 8 octombrie, 2010
YouTube previzualizare imagini

Mi s-a impietrit inima asa de tare. Am impresia ca o sa crape. Vreau sa pot sa pling, dar, din clipa in care am aflat, asa si nu pot sa ma racoresc….

Povesteam ieri unui suflet drag despre bunica mea.
Vrednica femeie… si severa.
Nu ne alinta, nu ne tinea in brate, dar si-a crescut toti nepotii. Era tare curata… si …facea un pireu cu brinza de oi pe care nu am sa-l uit niciodata…

Avea in gradina un prasad tomnatic… si stringea perele in camara. Cind dadea frigul ele isi schimbau culoarea, erau moi-moi si galbene-galbene.
Atita ne doream sa ne aduca din casa cea mare multe prasade, dar nu ne dadea decit una pe zi; taiata in doua, mie si fratelui.

Parca era un ritual…

La amiaza, disparea dupa usa vopsita in albastru si cind aparea… tinea in mina o prasada uriaaaasa. Si se lumina in “fligherul” (asa ii zicea camerei in care statea) ei… si, imi parea ca fratelui meu ii pica o bucata mai mare… In mina bunicii prasada era atit de mare, dar cind mi-o punea pe farfurie, imi parea ca e cea mai mica para din lume. Si venea o racoare de la para ceea… inca o mai simt.

Aveam sase sau poate sapte ani… nu-mi amintesc exact.

De Craciun, cind ne-am dus la ea sa o colindam, ne-a aratat spre o floare catzaratore din fata casei: era doldora de prasade… In plina iarna, floarea bunicii, facu prasade galbene, uriase… mari, de la care venea atita racoare…

A fost prima oara cind nu am crezut ochilor…

Si azi … refuz sa cred ca prasadele au fost legate cu ata de lina, oranj, din care ne impletea bunica ciorapi uritzi si latzosi.

p.s. … ieri, mincam o para… mare, verde, tomnatica … si-i povesteam unui suflet drag despre prasadele care au crescut de Craciun pe tulpina florii catzaratoare …. ce astazi s-a dus spre cer…