august, 2010

Am aruncat în mare inima ta…

duminică, 15 august, 2010

Vacanţele vin rar. Le aştepţi … şi, într-o bună zi ele vin pripite, parcă un pic supărate că trebuie să te “plece” şi pe tine undeva. Vin vacanţele, doar că pentru puţin timp.

Anul acesta a fost altfel: mai înstrăinată marea, mai departe cerul, mai rare stelele. Nu mi-am pus multe întrebări. Inutilă pierdere de timp şi, la ce bun îmi trebuiesc răspunsuri inutile?!

Anul acesta stelele nu mi s-au arătat, cerul nu a picat peste mine, marea nu mi-a furat nimic, iar vacanţa – vacanţa a ţinut atît de muuult, încît am reuşit aproape să mă satur de ea.

Marea s-a certat numai cu mine, soarele i-a ars spatele Omului, iar stelele….., stelele au picat, una cîte una, în palmele fiului meu. Pentru el prima oară nopţile au fost prea lungi, iar zilele prea scurte.

Mi-am amintit de verile pe care le petreceam la sora mamei, în Mihăilenii-Vechi… Frumoase veri… Trecute. Aţipite stele ne urmăreau atunci, mahmure… nu ştiu cum. Clipoceau şi ele fără treabă, toată noaptea. Ploua des. Şi numaidecît sîmbăta şi duminica. Tocmai atunci îl umfla pe cel care sloboade ploaia, tocmai atunci aia cu şiroaiele se apuca să ude, ca şi cum Mhăilenii nu au mai văzut ploaie de cînd i-o făcut mama. Şi se ura nana Jenea la noi: “Nici o discotecă. Auzi, Liliană?! Să zici, Doamne fereşte… Aracan de mine… Voi sunteţi nepoatele preşedintelui de colhoz… Care club pe ploaie?! Că nu sunteţi fetele ţiganului şi trebuiţi măritate la toamnă. ”

Şi se crucea nana, şi o suna numaidecît pe sora ei de la Teleneşti, Maria (mama Lilianei)… şi îi spunea şi ei… şi le era ciudă verişoarelor că plouă, şi-mi era ciudă şi mie, da încă nu înţelegeam dacă mi-i ciudă cu adevărat, sau din solidaritate… Răbdau ele cît răbdau şi iar mă trimiteau să văd cum respiră nana. Nu-mi amintesc cum îi spunea Liliana, dar ştiu că îmi plăcea tare şi totodată îmi era ruşine.  Mă duceam numaidecît; aveam cam 14 – 15 ani şi eram ascultătoare (încă) şi, dacă nana mai rostea odată “să zici doamne fereşte…” era clar, nu vede nici Liliana, nici Mariana clubul. Cecilia, fiica nanei, avea cavaler şi el venea şi pe ploaie, şi pe vînt…. aşa că ciuda creştea direct proporţional cu picăturile ce răpăiau pe trotuarul dat cu var de nana în fiecare dimineaţă. Şi se supărau fetele, şi se răzbunau cum le ducea capul.

“Cîş…. cioară! Din cauza ta nu ne ducem. Tu ai adus ploaia, zicea Liliana”.

Era aşa de amuzantă cînd se enerva. Şi eu, maaaare drac, mă duceam cu jelania la nana şi urlam că m-o făcut Liliana cioară… Şi venea nana să o cîlţîie pe Liliana, şi aia… verişoară cu mine… se apuca de plîns de înnebunea şi nana, şi nanu… şi toţi în jur. Şi după ce se sătura Liliana de sughiţat, de potolea şi ploaia cu jalea ce o apucase, se mai înmuia şi nana şi ne duceam toate la club, ca pupăzele… gătite foc. Şi îmi părea că sunt undeva în poveste.

Acolo, m-am îndrăgostit prima oară; eh, ce băiat… ce băiat…. Nu ştiu ce făceau proastele.. :) , da pe mine mă agăţase unul, frumos şi tare draguţ, fiul surorii medicale din sat, care venea des la nana.

Gaiţele de verişoare nu mă prea băgau în seamă. Eram un fel de umbrelă pentru ele. Şi nici nu au observat cum am ajuns eu să stau cu Cecilia la poartă, că acolo se opreau cavalerii noştri, iar ele, cum ploua, cum stăteau acasă…. :)

La ce am pornit eu asta?! Îmi amintesc că dimineaţa nana ne făcea terci de griş cu lapte şi iar, nebunele, nu voiau să mănînce, mai ales Liliana… şi rîdeau toate de mine că le-am şters cavalerii… :) , şi mă întrebau dacă m-am pupat cumva… Rîdeau sănătos, în hohot… şi mă supăram foc. Rîdea şi nana clocotit, şi Cecilia, şi nanu Andrei… şi, aveam impresia că rîd şi căţeii de mine…. şi de povestirile Lilianei despre seara ce plecase ca să nu se mai întoarcă niciodată. Frumoasă seară de vară îndrăgostită …

Şi mă suna Ghenadie, că aşa-l chema pe cavalerul meu, iar fetele leşinau de rîs, şi nana… iar se apuca să-şi dea în clocot rîsul, în rînd cu ele. Numai mie îmi era totuna. Eu aveam impresia că vara aceasta aşa şi va rămîne. Şi visam să mă sărute prima oară. (nu aşteptaţi, nu s-a întîmplat)

Şi aşa, între două ploi şi aşteptatea primului sărut, a trecut prima vară îndrăgostită din viaţa mea.

p.s. Am deraiat, da? Ce ziceam?!

Ziceam că nu ştiu cînd va veni prima vară îndrăgostită din viaţa fiului meu, dar ştiu că ea va fi la fel de minunată. Astăzi, după ce şi-a petrecut domnişoara în număr, după discotecă, l-am întrebat:

- V-aţi pupat?!

- Mama… porni ceva să zică…. iar mie îmi veni să rîd, aşa cum făcea nana pe vremuri, dar m-am abţinut.

- Hai, scump, zi, v-aţi pupat, nu mă las eu?!

- Fără avocat nu spun nimic. Am dreptul la avocat. Chemaţi-mi un avocat!

…. am rîs. Amîndoi. Apoi m-am apropiat de el, i-am atuns creştetul cu buzele şi-mi veni să plîng. Şi voiam să plîng mult, la fel de mult cum răpăia ploaia în prima vară îndrăgostită din viaţa mea….

Da, vara aceasta e una îndrăgostită. Cine ştie, de ce se sfîrşesc atît de repede vieţile verilor îndrăgostite….?!

Desenez pe plajă… inima ta…

sâmbătă, 14 august, 2010

…scriam acum un an“… marea azi e rea, inima mi-o ia…”

A ieşit un cîntec frumos.

după un an…: nu mai rog marea să mi-o dea înapoi. Putem trăi cu o inimă doi.

O carte bună întotdeauna umple timpul de bine şi te privează de gînduri ieftine…

… iar dacă mai ţii şi ochii deschişi, s-ar putea să buchiseşti ceva extrem de interesant.

Parcă oleacă mai “îmbunată”… :)

Agenţia secretă…. la odihnit… oscioarele… unde găseam vreun loc de stat, acolo picam… :)

“mossad-ul” în concediu… :) nu mai am răbdare să ajung acasă.

Conferinţă de presă cu limonadă şi Cehov la subraţ…

Numai unde nu se urcă omul pentru a păstra ceea ce demult e trecut..

Noooo, rolul Roxolanei…. nu e pentru mine…

tare nu-mi place sa fac “figuri” cînd sunt supărată, bîzîită şi somnoroasă…. Ovidiu… nu înţelege.

Mai rîdeţi şi voi… că tare am rîs şi noi… :)

Încă o zi….

miercuri, 11 august, 2010

Dacă copiii îţi spun să ţii ochii deschişi în apă….. nu te prosti…. şi închide-i. Apa e sărată… rău (ca şi cum nu aş fi ştiut…. of, că tare ne mai prostesc copiii uneori, bine, recunosc… de mai multe ori… :) )

Tristesse… :)

Ador pisicile. Suntem noi… “suflete-pereche”. Nu ştiu de ce anume pisicile, dar aici, umblu după ele toată ziua.

Bunătăţile astea au şi nume, doar că sunt cam greu de pronunţat… şi, cu atît mai greu e să “scapi”…. de ele, de asta e bine doar să le “înveşniceşti” şi …. cam atît. :)

Iată şi echipa care “bucătăreşte” pe aici… Daca e să-i cred pe cuvînt, atunci astăzi la cină a fost rechin, mai bine zis… o specie. Da dacă totuşi nu e rechin… sper că măcar a înotat pe lîngă un rechin. Eu nu am gustat; azi am dat cina “duşmanului” :) …ce-mi place la ei?! “Adunările” dinainte de cină. Dumnezeule, ce muştruluială…. merge acolo!!!!!

Iată şi balconul care mă ţine trează toată noaptea…. de la el pot sta de vorbă cu stelele şi pot să-i citesc mării poveşti…

Dacă adormi la soare, după asta arăţi ca dracu… Într-un moment “de ăsta”.

Îmi place să vin aici cînd apune soarele… ai impresia că cerul înveleşte pămîntul. O carte bună şi …. încă ceva, dar despre asta…. nu spun niciun cuvînt…

Două exemplare din specia Ihtiandr – ilor…

Asta nu ştiu ce specie e…. :)

“Faceţi-mi şi mie o fotografie…”, i-am rugat pe amîndoi…. iată ce a ieşit…. Înclin să cred că e portret… :)

Două de “cioc-cioc” în frunte… şi au stat cuminţi…. :)

Ia… să-i prins şi eu numai “ciolca lui Elvis”. Lasă… că-ţi mai fac eu ţie… sesiune foto, motan.

Drepţi! …. să intre drapelul (tare m-am săturat să las comentarii; din cît citesc, sunt tare deocheate…. asta ca să fiu mai delicată cu mine că a fost ziua grea… :) )

Acest “nene” o fost tare draguţ şi o luat o mamă nebună la bord care voia să-i facă poze copilului. Mulţumim frumos. Acuş pun cu matale încă una… ca să fie toată lumea mulţumită…. :)

Parcă-i prăjit la rotisol.. :)

Pietrişul ăsta îţi otrăveşte tot concediul dacă nu ai încălţăminte specială… :)

Încă o încercare… Aşa şi nu am înţeles de ce nu le-a permis să urce pe nebunia asta în adidaşi…..

Mie nu mi-a trebuit MULT…

miercuri, 11 august, 2010

…. ca să fiu fericită, să rîd în hohot sau să plîng. Nu mi-a trebuit mult ca să zîmbesc sau să Rămîn. Şi niciodată nu mi-a trebuit mult ca să Plec. Am înţeles de mică cum stau lucrurile la “muritori” şi nu am căutat să fac ordine în această lume. Mult mai mult m-a interesat ordinea din capul şi sufletul meu.

Nopţile sunt făcute pentru somn… asta zic cei care nu au de ales. Nopţile sunt făcute pentru ca Luna să poată să lumineze chipul omului drag. Nopţile sunt făcute ca să te prăpădeşti de rîs…. urmărindu-l pe Jack  Nicholson în “As Good As It Gets” încercînd să cotrobăiască prin sufletul lui un compliment de urgenţă pentru Helen Hunt (pentru eroina ei…. pur şi simplu, atît perfect e jocul încît nu vreau să-i cheme altfel…).  Nopţile sunt făcute pentru cei care nu au unde-şi ascunde ziua lacrimile. Nopţile sunt făcute pentru cei care nu vor să observe în timpul zilei că trece viaţa pe lîngă ei… Nopţile sunt făcute pentru cei care pe lumină nu au curaj să se roage Celui de Sus.

Nopţile sunt făcute pentru cei singuri. Ea le umple Singurătatea cu Întuneric… şi…. uite aşa, ajung….  Întunecaţi de Singurătate…

Nopţile sunt făcute pentru nebunii ce vor să dăruiască stele, să rîdă, să iubească… să cînte…. să danseze.

Lumina ne ia tot.

Noaptea….

Noaptea… e cel mai frumos anotimp al zilei….

Noaptea e prea frumoasă ca să te culci cu ea…

Filmul unui sfîrşit….. de vară.

marți, 10 august, 2010

Locaţie: Undeva prin lume…

Distribuţie: Cei mai dragi.

Cronometraj: 7 zile

Regie: Cine “vede”

Cameră: Cine-apucă…