… pre numele lor adevărat “Las Meninas”, au apărut cam devreme în viaţa mea.

Eram copilă, mică şi hazlie. Îmi plăcea fetiţa aia blondă şi voiam rochie ca a ei… Singurul lucru care mă putea ţine în loc, departe de nebunii, era o carte nouă.

Nu ştiu de unde apăruseră volumele alea mari, negre, pe care le punea mama una peste alta pe un taburet ca să ajungă pînă de-asupra geamului ca să-şi prindă draperiile…  ceea ce îmi amintesc, era “scrisul”, inscripţia de pe ele, cu litere aurii…. (poate am uitat, nu mai ştiu). Da cred că scria: “Enciclopedia sovietică moldovenească”…

Acolo l-am descoperit pe Velazquez. De fapt, stai aşa, să fiu mai explicită. Pe Velazquez l-am descoperit mult mai tîrziu, atunci am descoperit doar ceva foarte frumos.

Poate totuşi în altă carte, dar clar că într-una din cărţile pe care le aveam acasă. Şi atunci m-am îndrăgostit de el. Nu ştiu dacă la 6 ani, înţelegeam clar că e vorba de o operă de artă care numără cîteva secole, că e vorba despre Infanta Margarita şi că îl găsesc acolo şi pe Velazquez în piele şi oase, într-un autoportret pictînd un nou tablou. Cred că pur şi simplu s-a întîmplat o ciudăţenie în capul negruţ al unui copil, un scurtcircuit, s-a imprimat ceva straniu în mintea lui care nu înţelegea şi care nici azi nu înţelege (poate) prea multe, dar care fuge… fără să conştientizeze cauza… de kitsch, de acea “minciună frumos ambalată” care omoară tot ce răsuflă altfel.

Am fugit de case încărcate de imitaţii, de ceea ce se numeşte platitudine într-un bărbat, de “opere” valorificate comercial… pe youtube, de oameni superficiali. Fug ca apucata.

A fost demult… dar acele momente cînd lăsam totul baltă şi mă întindeam pe pat cu pumnii sub bărbie, privind minute în şir la imprimarea glossy a celebrului tablou, nu mă face azi decît să vreau să ajung odată la Madrid… şi după o cafea, să mă îndrept spre muzeul Prado ca să descopăr şi să-i simt suflarea celui mai cunoscut, mai drag, să pun pumnii sub bărbie şi să privesc originalul ….primei valori, multiplicate într-o enciclopedie banală care a imprimat în mintea unui copil… decalogul adevăratelor valori.

Măi Velazquez…. nu degeaba… ai dat cu pensula la vremea ta. Să ştii asta.

p.s. Da…. încă ceva, măi Velazquez: versiunile lui Picasso ale tabloului tău, nu-mi plac şi gata. Iaca, să mă pici cu lumănarea, nu-mi plac. Nici prima, nici a doua…. nici a 58-a.

… după ce am mai îndesat în rucsacul cerebelului vreo două rînduri din “Ursul” lui Michel Pastoureau, am stins lumina şi în răcoarea trădătoare a nopţii, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea somn adînc.

Da nu a fost; poate pentru că citisem înainte de somn despre cum a apărut ursuleţul de pluş, poate pentru că mi s-a făcut dor de ursuleţul meu, de altădată. Nu ştiu. Nu a fost şi gata.

Am călătorit departe-departe. Nu m-am dus să verific cine a scos la lumina zilei pe “mor-mor”, Morris Mochtom sau Margarete Steiff. Cum să spun mai delicat ca să mă înţelegeţi corect. Sunt lucruri pe care în viaţă le afli de la sine, pentru că aşa trebuie, dar sunt şi lucruri despre care în mod normal nu se cade să ştii chiar totul. Pentru că e suficient ceea ce ştii din ceea ce ai trăit şi altă teorie nu face decît să subţieze aţa ce trece între credinţă şi ştiinţă.

Or, dacă veni vorba despre ursuleţul meu de pluş, păi problema e că… îmi veni un dor de el, sălbatic de-a dreptul…. de parcă ar fi fost vorba de un suflet  grăitor… şi ştiutor tare….

Am fost acolo unde adormea alături de mine un ursuleţ de pluş (da chiar de pluş era, doar că un fel tare interesant…. lucios şi mereu ţinea de răcoare, exact aşa stofă avea şi scurteica bunicii mele ce se încheia cu copci pe care eu mereu… i le stricam; îmi plăcea să le închid şi să le deschid). … stai că m-am abătut de la subiect…

Nu-mi amintesc de unde îl aveam. Era cel mai urît ursuleţ pe care l-am văzut vreodată. Probabil că mi l-au cumpărat ai mei. Dacă îmi dădeau voie să-mi aleg jucăriile, le luam pe cele mai urîte. Mama mă certa… mai întotdeauna.

Zicea mereu…. “în afară de pocitanii nu-ţi alegi nimic”… supărată foc era….

Îmi amintesc clar că  odată, ne-am dus la Bălţi şi mama a ales o păpuşă tare frumoasă şi tare scumpă. Cred că costa 10 ruble… şi asta era o avere, avînd în vedere că salariul ei era de 78 de ruble…. ei, … şi eu i-am salvat bugetul. Am ales o păpuşă tare deocheată, cea mai ieftină. Mamei nu-i plăcu deloc, da ţin minte că plîngeam şi o rugam să mi-o ia…zicîndu-i printre sughiţuri…  că ea, în afară de mie, nimănui nu mai trebuieşte.  Şi mi-a luat-o.

Da nu a iubit-o niciodată. Mereu mi-o ascundea. Dacă stau să mă gîndesc, şi ursuleţul meu, tot urît era, da tare deştept. Avea braţe  lungi, tare lungi… anormale chiar. Era ursuz şi mereu mohorît, da.. şi îmi mai amintesc că oriunde ar fi stat, era cu ochii ţintă spre mine. Avea o blăniţă pluşată… da nici nu ştiu dacă pot să-i zic “plus”… era tare netedă.. şi lucioasă.. (am impresia că mă repet… ).

… ştii pentru ce îl iubeam?! Avea cei mai deştepţi ochi din lume. Trişti; mîngîietori dar trişti. Uneori îmi părea viu. Îi vorbeam, îi povesteam despre fraţii lui răi… din povestea cu Maşa şi urşii…. plîngeam lîngă el… şi-mi era tare drag.

Nu ştiu cum  e să creşti fără să ai o minunăţie din astea. E poate primul confident al unui copil, primul… prieten adevărat, poate… ultimul chiar.

Stau acum şi încerc să potrivesc cuvintele aşa încît să înţeleg ceva, dar ele nu se dau aşezate. Ele vor să simtă, vor să ştie mai multe, da de unde dacă abia de-mi amintesc cîteva episoade. Ele vor să trăiască ceea ce am trăit eu ca să fie adevărate, ca să creeze imagini mişcătoare ca nisipurile ce îşi fac case în bancuri… răscolite de vînt.

Nu. Nu pot. Nici nu vreau să le duc departe, înăuntrul meu…. iar ele, ele sunt atît de indiferente… CE POŢI SĂ CERI DE LA NIŞTE CUVINTE?

Şi mai e ceva tare straniu acum în sufletul meu: parcă nu vreau nimic să povestesc, parcă mi-i milă să răscolesc acum, după atîţia ani, parcă văd tot, dar parcă nu se leagă imaginile, parcă nu am prezent în acest moment, parcă trăiesc un mic trecut; acel fel de trecut care… e parcă prezent, dar şi trecut, ceva ce se întîmplă instantaneu.  Da ceea ce simt eu nu e o memorie instantanee, e ceva tare straniu. Parcă nici nu e trecut, nici amintire… parcă e un virus ce trăia în mine şi care astăzi s-a trezit.

Eu ştiu să trăiesc emoţii puternice. Şi am trăit la viaţa mea aşa emoţii, încît aveam la un moment dat impresia că voi căpia de fericire sau de disperare. Nu vreau să zic că sunt răscolitoare… astea de acum. NU! Dimpotrivă, ele vin uşor, dar parcă nu vor să-mi spună nimic şi ….. parcă vreau să plîng. Parcă îmi vreau ursuleţul înapoi. Parcă… vreau să scriu, dar mă împotmolesc.

Nu las tastatura, pentru că ştiu că nu am să mă mai întorc la acest subiect. N-am să mă mai întorc în acest prezent care în aceeaşi clipă e şi trecut…

Mi-e dor de ursuleţul meu. De fapt, nu-l mai am, poate mîine, mai revin…