Am plecat fără să scot un cuvînt. Răsunau în urma mea paşi, dar nu aveau cum să fie ai mei; ai mei…. erau mereu înainte, mereu departe. Prea departe… Păşeau, elegant, grijuliu, de parcă erau urmăriţi. Paşii mei bătătoreau un alt drum. Întotdeauna a fost aşa; eu încă sunt, eu încă mai respir aici, iar ei…. de multă vreme bătătoresc un alt drum. De asta, ca să ajung la ei, mereu mă tîrăsc. Afară nu mă aştepta nimeni. Nu mă petrecea nimeni. Mă întîlnea…. Întunericul. M-am oprit şi l-am privit drept, sfidînd ironia de pe chipul lui.
- Nu mi-i frică de tine, i-am zis. De mine mi-i frică, de paşii mei care mă duc, dar pe care nu-i aud.
Îngenunchind în faţa prostiei mele, mi-a răspuns într-un tîrziu, cu un oftat: “Du-te acasă!” L-am ascultat. Îmi era frică, …. dar n-am mai vrut să întorc capul. Nu ştiu dacă a fost un geamăt sau un strigăt. Dacă am strigat eu sau altcineva. Nu ştiu în general ce a fost, dar a oprit lumea mea în loc: LUME!!!!! Unde mă duci?! Nu mă auzea nimeni. Îmi auzeam glasul, de o tristeţe cuminte… Parcă înţelegeam că e vis, dar parcă…. vedeam şi luna, iar ea, nu mai era ca altădată. Le-am zis paşilor să mă lase în parc. Spre surprinderea mea, m-au ascultat. Cîtă linişte… şi …. nelinişte. Într-o maşină, parcată alături, respiră doi. El îşi mănîncă unghiile şi fumează în acelaşi timp. Ea, puţin distrată aşteaptă cred că cererea în căsătorie, sau să o sărute prima oară. Pe el îl cred, pe ea nu. Îmi pare superficială. Îmi caut un loc dosit ca să nu fiu observată… apoi îmi zic… nu, nu e bine. Decid, să-i las în pace, cînd… din maşină se auzi o voce piţigăiată care mi-a stricat şi mai tare dispoziţia: “Pentru Galina…. cea mai frumoasă fată… piesa preferată a lui Gicu”. Oare ce-i place tipului, mi-am zis… Visam?! Nu ştiu. Poate… da poate nu. După un minut, aud şi eu… Ducu Bertzi. Mă gîndesc că ar fi bine să stau pînă dimineaţă aici, să nu mă mişc…. numai pentru piesa pe care mi-au inclus-o, fără voie, şi mie…. Ascult-o…. şi mai vorbim….
Pînă atunci am să mă strădui să zăpsesc pe cei care patrulează şi poate chiar le voi spune o minciună…. doar să-i lase în pace. Dacă un bărbat include iubitei lui …. “Atît de singur” de Ducu Bertzi… înseamnă că singurătatea lui a luat sfîrşit…
(revin, acum ascultă…)
…. cînd eram mică, verile, ieşeam seara afară şi întindeam mîinile ca să prind stele căzătoare. Tata, se apropia şi îmi unea degetele ca să nu curgă stelele printre degete. Seri în şir “cătam” spre cer… şi îmi venea să zbor după fiecare stea ce murea pe diagonală…. Nu-mi amintesc cine mi-a zis că o stea cade atunci cînd se stinge un om… şi eu plîngeam şi credeam cu disperare că dacă o prind în palme, atunci omul, care n-o fi el, o să trăiască….
Nu am prins nicio stea.
Se luminează de ziuă. A cui zi să fie asta?! Pentru cine vine ea?
Linişte şi nelinişte…. prea întînsă, prea deasă. Ascult cu încordare cum ventilatorul leşină de la atîta învîrteală, şi nădăjduiesc ca măcar un zgomot, cît de mic să ajungă pînă la mine. Departe în mine. Să găsească cineva o scîndură prinsă prost, de o mînă leneşă, în “gardul” gîndurilor mele care mai mult seamană cu un zid. Să dea scîndura la o parte şi să aprindă o lumînare. Să se facă lumină.
… de ce nu intră în casa mea niciun greier, ca în copilărie….
vai, ce luam de la mama… Mă cetăra… Prostuţo, e doar un greieraş… face cri-cri… Cît aş da pentru un cri-cri, cît a da pentru o ceartă între cei doi greieraşi care mereu mă speriau în copilărie… Doi, aveau viză de reşedinţă în casa nostră şi cîteva mii … în troscotul din faţa casei… ţr, ţr, ţr… . Unde sunteţi?! Pe la care case aduceţi bucurie?
Am deschis uşa… spre un hol larg în care, peste cîteva ceasuri se va întîlni ziua cu noaptea.
Noapte…. Fără greieri, fără stele căzătoare, fără singurătăţi care au luat sfîrşit.
Noapte…. plecată în tăcere.
