iunie, 2010

Sunt tăceri tare greu de suportat…

marți, 29 iunie, 2010

FUSELI, John Henry

SILENCE

Uneori mă întreb… ce preţ punem cuvintelor?! Uneori… tăcerile sunt mai greu de suportat, decît…. unele cuvinte, oricît de directe sau grele ar fi. Astăzi am înţeles cît de mult înseamnă un cuvînt. Unul singur. Care aşa şi nu a venit. …şi am înţeles…  o tăcere… e “spusă” atunci cînd numai e nimic de spus.

Vraişte…

vineri, 25 iunie, 2010

Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă. (O. Paler)

Vreau lumina lămpii mele…

vineri, 18 iunie, 2010


Vreau să se stingă lumina. Să nu citesc prostii. Să nu am baterie la telefon, să nu am fier de călcat şi, din acest motiv, să-mi pun pantaloni de trening, să nu am acces la informaţie, să stau aşa, aiurea, şi să corţăiesc un morcov sau un măr, fără să le ghilotinez în storcător.

Vremea fuge ca nebuna, de parcă a dat nas în nas cu o stafie. Poate stafia asta sunt eu?! Poate nu-i sunt dragă?!

Caut în colbul, călcat în picioare, al drumului o amintire şi o trec printre degete; ca pe vremuri. Nu erau telefoane mobile, deadline-uri, facebook-uri, dar şi aşa, ne adunam în drum ca la FlashMob, numai că rămâneam până târziu, toţi copiii mahalalei, povestind fel de fel de plamatii.

Probabil aveam intuiţie, de pe-atunci, şi cum auzeam vreo “snoavă” mai gogonată, adunam câte un pumn de colb din jurul sandalelor şi mă jucam “de-a clepsidra”. Nu că aş fi avut reacţie alergică de la minciuni, nu. Le spuneam şi eu, din mers, dar mă plictiseau.

Era frumos colbul drumului şi-mi desenam viitorul în el, şi ne încălzea atât de “părinteşte” tălpile…

Nu înjuram de mamă-tată-politică. Nu ne “trimeteam” pe englezeşte şi italieneşte. Straniu, nici măcar emblematicul “на три буквы” nu venea seara cu noi. Alergam ca nebunii, răscoleam râpa, învăţam pe ascuns să dansăm un fel de “sheikh”(habar nu am cum se scrie).

Vremea zboară ca nebuna…

… şi făceam pariuri despre când se coc şorcovii, dădeam cu zarul să vedem cine urcă, primul, în copacul lelei Paraschiva şi, nu ştiu cum, mai de fiecare dată când mă ajungea rândul la “înfruptat”, o rupeau din loc toţi “fapţii” şi rămâneam în trei: eu, lelea Paraschiva şi “coasa”, un fel de  ”strument” tare sofisticat, greu de explicat acum, după aproape 30 de ani. O prajină, cu o nebunie la capăt care ajuta gospodarii să cureţe copacii de omizi, sau alte “locuitoare”.

…. eh, şi când mă apuca lelea Paraschiva de hălăţelul meu, cusut dintr-o rochie de-a mamei, şi mă trecea gardul, ajungeam direct în faţa Procurorului. Da cu “procurorul”, nu te pui. De ruşinea lelei Paraschiva, mă lua mama la boscorodit … că nu aveam ce lua de jos. Zgripţuroaica se ducea cătinel, mulţumită. După vreo câţiva paşi, întorcea capul numaidecât, şi-i zicea mamei, cu lene: “Las-o, Panaghiţă. Toţi dracii au fugit, da ea nu a reuşit să se coboare din copac, că era în vârf, tocmai în cuibul cocostârcului, Panaghiţă…. Auzi?! Las-o”.

Şi-i răspundea mama cu evlavie, de îmi vine să mă cotilesc acum de râs, de parcă vorbea cu preoteasa: “I-auzi, lele Paraschivă, de-amu şi în cuibul cocostârcilor să ajungă, Doamne, da cum de nu te-o luat să te ducă în ţările calde; să mai tragă ruşine şi cocostârcii cu tine, că au oamenii noroc de copii cuminţi, şi se mîndresc cu ei, şi unde-i pui, acolo stau… da tu?! Drac împieliţat, nu fată.”

… da eu – nu – nu mă ostoiam. Cum scăpam din mâinile mamei, duuusă eram. Mă aşezam pe malul râpii şi îmi promiteam că am să mă mărit cu d’Artanian şi, o să-i scoată ochii lelei Paraschiva – să nu mai vadă că sunt în agudul ei. (Cum nu îmi seca Dumnezeu limba, nu ştiu)

Vremea zboară ca nebuna…

Se lăsa noaptea. Ne despărţeam cu greu, abia când simţeam că ne urmăreşte câte-o umbră de-a mamei sau de-a tatălui, sau a nanului ce venea cu tot cu bici; umbre ce se căţărau, parcă, pe fântână (veneau după apă). Şi eram furioasă că numai de mine nu se îndurau părinţii să mă mai lase. Ceilalţi copii puteau să stea până la miezul nopţii.

Ceea ce mă face acum să zâmbesc, e “apelul” care se făcea târziu, când mama aşeza masa sub nuc, ca să fie răcoare.

… şi auzeai….

“Aurică!? Auuuurică!! Treci acasă acatistu cui te are, că te ia pomana lu ….” (nici acum nu înţeleg ce avea acatistu cu pomana şi ce ar fi trebuit să mai urmeze :) )

Şi se topea mahalaua…

“Maricică!? mai răcnea nana Liza ca şi cum Maricica ar fi fost la un metru, da nu în capătul celălalt de râpă… Treci Maricică că vine tat-tu după tine!”

Amuş! Iaca vin! Chiar amu! răspunea Maricica, pederost. Iar eu, eu eram profund revoltată că eu nu sunt în drum, că nu mă pot juca “de-a bandiţii şi miliţionerii”….. eh.

Visam să cresc mare.

După mâncare ne duceam în vale, la bunei. Bunica cocea porumb pe vatră, iar bunelu’, revenea cu istorii de pe război. Povestea frumos şi straşnic; mă zgribuleam lângă mama. Tata îi dădea mamei ghionturi, conspirativ, şi îl lua pe tătuca la descusut. Mama asculta cu atenţie şi seriozitate prefăcută, iar când tuşea bunelul, ea chicotea pe ascuns, că o făcea tata să râdă şi, doar bunica nu mai rezista. I-o tăia după o vreme, râzînd de el într-un fel anume, zgârcit, în colţul gurii: “Of, taci. Mă rog, taci, că îngheaţă ugerul vacii de atâtea minciuni. Tu ai fost, măi, la război?! Tu, care te sperii de umbra ta şi mă trimiţi pe mine să văd cine bate la uşă?! Tu ai fost, măi, la război?!” Se supăra bunelul; îşi lua “cuşma” de cârlan (dacă înţeleg eu cum putea el pe timp de vară să poarte căciulă de cârlan), arunca un “ptiu… de unde te-ai luat pe capul meu”.. şi se ducea la culcare.

Vremea zboară ca nebuna…

Şi de ce am pornit eu istoriile astea… a, da! Lampa…

Îmi plăceau serile când ploua şi se stingea lumina. Momentele astea le ura mama pentru că aveam frigiderul vechi şi se dezgheţa, înainte să se fi stins lumina, ;) se enerva tata, că venea obosit, şi ar fi vrut să stea întins la televizor – da eu căpiam de plăcere. Mama aducea de la bunica o lampă de gaz (dacă se ducea tata, bunica nu i-o dădea, pentru că mereu spărgea sticla sau strica roticica aia, îţi aminteşti?! care reglează fitilul sau flacăra). Parcă văd şi simt mirosul de gaz de avion, pe care ni-l aducea Delea (moşul meu Andrei). Mama controla de este gaz, potrivea fitilul ăla alb, ştergea cu un ziar sticla şi o aprindea. Apoi o punea pe masă, ca să se vadă în toată casa, iar eu îmi găseam loc, anume, lîngă ea. Şi puneam “boticul” pe mâini şi îmi realizam visurile, uitîndu-mă la sarabanda aia, inteminabilă, a flăcărilor. Câte poveşti mi-am spus eu atunci, cîte lucruri se petreceau în mintea mea, câte gânduri îmi veneau. Se certau ele între ele (gândurile) cum se certau şi limbile de foc ale lămpii.

Azi mi-i dor de copilăria mea care-şi “odihneşte” visurile sub o cruce nevăzută, a vremii ce nu mai stă în loc.

Vremea fuge ca nebuna…

p.s. Aveam 5 ani.

Las-o!

marți, 8 iunie, 2010
YouTube previzualizare imagini

frumos… ameţitor… atît de adevărat…. şi de omenesc.

Balada chiriaşului grăbit… sau parfumul trecutului mort….

luni, 7 iunie, 2010

Topârceanu parcă a scris despre mine…. pe alocuri…. bineînţeles….

Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!

Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereţii, —
Eu sunt chiriaş trecător:
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă…
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj —
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var…
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac…
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, —
Şi-avea arhivarul o fată…
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez…
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.

Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort…

Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte… dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, —
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa — o goană,
Şi astfel durerile trec…

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!