iunie, 2010

Sunt tăceri tare greu de suportat…

marți, 29 iunie, 2010

FUSELI, John Henry

SILENCE

Uneori mă întreb… ce preţ punem cuvintelor?! Uneori… tăcerile sunt mai greu de suportat, decît…. unele cuvinte, oricît de directe sau grele ar fi. Astăzi am înţeles cît de mult înseamnă un cuvînt. Unul singur. Care aşa şi nu a venit. …şi am înţeles…  o tăcere… e “spusă” atunci cînd numai e nimic de spus.

Vraişte…

vineri, 25 iunie, 2010

Lacătele din noi se deschid cu o lacrimă. (O. Paler)

Vreau lumina lămpii mele…

vineri, 18 iunie, 2010


Vreau să se stingă lumina. Să nu citesc prostii. Să nu am baterie la telefon, să nu am fier de călcat şi să-mi pun pantaloni de trening, să nu am nimic la dispoziţie… să nu am acces la informaţie, să stau aşa, pur şi simplu…. să corţăiesc un morcov sau un măr, fără să le ghilotinez în storcător.

Vremea fuge ca o turbată, de parcă a dat nas în nas cu o stafie. Poate stafia asta sunt eu?! Poate nu-i sunt dragă?!

Caut în colbul călcat în picioare a drumului o amintire şi o trec printre degete; ca pe vremuri. Nu erau telefoane mobile, deadline-uri, facebook-uri, dar şi aşa, ne adunam în drum ca la FlashMob, numai că rămîneam pînă tîrziu, toţi copiii mahalalei, povestind fel de fel de plamatii.

Probabil aveam intuiţie de pe-atunci … şi cum auzeam vreo “snoavă” mai gogonată, adunam cîte un pumn de colb din jurul sandalelor şi mă jucam “de-a clepsidra”. Nu că aş fi avut “oroare” de la minciuni, nu. Le spuneam şi eu din mers, dar mă plictiseau.

Şi era frumos colbul, şi desenam viitorul în el, şi ne încălzea atît de “părinteşte” tălpile…. Şi nu înjuram de mamă-tată-politică… Nu ne “trimeteam” pe englezeşte şi italieneşte. Straniu, nici măcar emblematicul “на три буквы…” nu “venea” seara în drum. Alergam ca nebunii, răscoleam rîpa…. învăţam pe ascuns să dansăm un fel de “sheikh”(habar nu am cum se scrie). Mai era un joc…se numea. “21″. Un gest de fidelitate … pentru fotbalişti… Trebuia cu vîrful piciorului, sau genunchiul…. să alergi după minge…. ca şi Zidan. (unde o ajuns omu.. şi în ce context îmi amintesc de el… of.)

Vremea zboară ca nebuna….

… şi făceam pariuri despre cînd se coc şorcovii, şi făceam liste… cine urcă primul în copacul lelei Paraschiva şi nu ştiu cum… mai de fiecare dată cînd mă ajungea rîndul la “înfruptat”, o rupeau din loc toţi “fapţii” şi rămîneam în trei: eu, lelea Paraschiva şi “coasa”, un fel de ” ’strument” tare sofisticat, greu de explicat acum, după aproape 30 de ani. O prajină, cu o nebunie la capăt care ajuta gospodarii să cureţe copacii de omizi… sau alte “locuitoare”.

…. eh, şi cînd mă apuca lelea Paraschiva de hălăţelul meu, cusut dintr-o rochie de-a mamei, şi mă trecea gardul… şi mă ducea direct în faţa Procurorului. Da cu “procurorul”, nu te pui. Şi de ruşinea lelei Paraschiva mă lua mama la boscorodit… că nu aveam ce lua de jos…. “Zgripţuroaica” se ducea cătinel…. mulţumită, iar la o vreme, mai întorcea capul şi-i zicea mamei cu o lene…. de aia…. nu-mai-ştiu-de-care: “Las-o, Panaghiţă. Toţi dracii au fugit, da ea…. nu a reuşit să se coboare din copac, că era în vîrf….. în cuibul cocostîrcului, Panaghiţă…. Auzi?! Las-o”.

Şi-i răspundea mama numaidecît, cu o evlavie… de îmi vine să mă cotilesc acum de rîs, de parcă vorbea cu preoteasa: “I-auzi, lele Paraschivă, de-amu şi în cuibul cocostîrcilor să ajungă…. Doamne… da cum de nu te-o luat să te ducă în ţările calde… să mai tragă ruşine…. şi cocostîrcii cu tine… că au oamenii noroc de copii cuminţi…. şi se mîndresc cu ei… şi unde-i pui, acolo stau…. da tu…. “

….. da eu, cum scăpam din mîinile mamei, dusă eram…. şi mă aşezam pe malul rîpei… şi îmi promiteam că am să mă mărit cu d’Artanian… şi o să-i scoată ochii lelei Paraschiva să nu mai vadă că sunt în agudul ei… (ia, copil nebun ce mai eram…)

Vremea zboară ca nebuna….

Se lăsa noaptea şi ne despărţeam abia cînd simţeam că ne urmăreşte cîte o umbră de-a mamei sau de-a tatălui, sau a nanului ce venea cu tot cu bici; umbre ce se “căţărau” parcă pe fîntînă (veneau după apă). Şi mă enervam, şi mă supărăm că numai de mine nu se îndurau părinţii să mă mai lase. Ceilalţi copii puteau să stea pînă la miezul nopţii.

Ceea ce mă face acum să zîmbesc e “apelul” care se făcea mai tîrziu, cînd mama aşeza masa, afară, sub nuc …. tîrziu… ca să fie mai răcoare.

… şi numai ce auzeai….

“Aurică!? Auuuurică!! Treci acasă acatistu cui te are, că te ia pomana lu ….” (nici azi nu înţeleg ce avea acatistu cu pomana… şi ce ar fi trebuit să mai urmeze… :) )

Şi auzea toată mahalaua…

“Maricică!? mai răcnea nana Liza ca şi cum Maricica ar fi fost la un metru de ea, da nu în capătul celălalt de rîpă…Treci Maricică că vine tat-tu după tine…”

…. şi venea înapoi un continuu….. AMUŞ! IACA VIN! CHIAR AMU!

….. şi eram profund revoltată că eu nu sunt în drum, că nu mă pot juca “de-a bandiţii şi miliţionerii”….. eh, visam să cresc mare.

Şi după mîncare, ne duceam în vale, la bunei… Bunica cocea porumb pe vatră…. iar bunelu… revenea cu istorii de pe război… Şi povestea frumos, şi straşnic… şi mă zgribuleam …. lîngă mama… tata îi dădea mamei ghionturi şi îl lua pe tătuca la descusut, mama asculta taaare serioasă şi chicotea pe ascuns, că o făcea tata să rîdă…. şi doar bunica nu mai rezista… şi-l tăia după o vreme, rîzînd de el într-un fel anume, zgîrcit, în colţul gurii: “Of, taci mă rog…. că îngheaţă ugerul vacii de atîtea minciuni. Tu ai fost măi la război?! Tu, care te sperii de umbra ta şi mă trimiţi pe mine să văd cine bate la uşă?! Tu ai fost măi la război?!”…. Şi se supăra bunelul, îşi lua “cuşma” de cîrlan (dacă înţeleg eu cum putea el pe timp de vară să poarte căciulă de cîrlan), arunca un “ptiu… de unde te-ai luat pe capul meu”.. şi se ducea la culcare.

Vremea zboară ca nebuna….

…. da la ce am pornit eu istoriile astea… a! da! Lampa….. îmi plăceau serile cînd ploua şi se stingea lumina…. Momentele astea le ura mama pentru că aveam frigiderul vechi şi se dezgheţa … înainte să se fi stins lumina :) ; se enerva tata, că venea obosit şi ar fi vrut să stea întins la televizor…. da eu căpiam de plăcere. Mama aducea de la bunica o lampă de gaz (dacă se ducea tata, bunica nu i-o dădea, pentru că mereu spărgea sticla sau strica roticica aia, îţi aminteşti?! care reglează fitilul sau flacăra) … parcă văd şi simt mirosul de gaz de avion, pe care ni-l aducea Delea (moşul meu Andrei). Mama controla de este gaz, potrivea fitilul ăla alb, ştergea cu un ziar sticla… şi o aprindea…. Apoi o punea pe masă ca să se vadă în toată casa, iar eu îmi găseam loc anume lîngă ea…. Şi puneam… “boticul” pe mîini… şi îmi “realizam visurile” uitîndu-mă la sarabanda aia inteminabilă a flăcărilor. Doamne… cîte poveşti “mi-am” spus eu atunci, cîte lucruri se petreceau în mintea mea, cîte gînduri îmi veneau … cum se certau ele între ele…. exact cum se certau şi limbile de foc ale lămpii…

Azi mi-i dor de copilăria mea care-şi “odihneşte” visurile sub o cruce nevăzută….  a vremii ce nu mai stă în loc.

Vremea fuge ca nebuna… aveam pe atunci 5 ani.

Las-o!

marți, 8 iunie, 2010
YouTube Preview Image

frumos… ameţitor… atît de adevărat…. şi de omenesc.

Balada chiriaşului grăbit… sau parfumul trecutului mort….

luni, 7 iunie, 2010

Topârceanu parcă a scris despre mine…. pe alocuri…. bineînţeles….

Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!

Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereţii, —
Eu sunt chiriaş trecător:
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă…
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj —
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var…
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac…
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, —
Şi-avea arhivarul o fată…
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez…
Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.

Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort…

Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
Ţiu minte… dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, —
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa — o goană,
Şi astfel durerile trec…

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!