Nu vreau să vorbesc despre Ziua Biruinţei.

Tocmai în momentul în care scriu, urmăresc parada de la Moscova, în reluare bineînţeles. I-am văzut pe ai noştri păşind cadenţat.

Nici nu vreau să comentez.

… şi buneii mei au luptat. Cel de pe mamă, a ajuns cu frontul pînă la Berlin. Acolo a fost rănit şi toată viaţa a suferit de pe urma rănilor. Cînd ploua, sau cînd ningea… îl rodeau toate oasele, dar mai cu seamă umărul îl supăra… a avut o problemă şi la plămîn şi a stat într-un spital din Germania mai mult de jumătate de an, apoi,  s-a întors la bunica şi la copii. Acolo, în spital, l-a îngrijit o soră, Paladia. Bunelul povestea că dacă nu ar fi fost ea, nu ar fi fost nici el…

De la ea se trage şi numele mamei, aşa spunea bunelul. Bunicăi nu-i prea plăcea varianta şi ne spunea că au numit-o ca şi pe străbunică, Pelagheea.

Bunelul a plecat de tînăr, la 63 de ani, dar îmi amintesc de el şi acum. Tare drag mi-a fost şi tare puţin timp am fost alături… Niciodată nu l-am auzit să ridice vocea la bunica. Niciodată nu am văzut-o pe bunica să iasă iarna după lemne sau cărbuni. Îi aducea bunelul la uşă. “Ilenuţă, iaca lemnele. La uşă, Ilenuţă…” Parcă-l văd… nu am uitat acest lucru, deşi aveam cam 8 ani cînd a plecat… Bunătatea lui nu am uitat-o şi n-am s-o uit vreodată.

Şi erau oameni fără calculator… şi fără master… în jurnalism sau economie sau jurispridenţă … Oameni simpli, dar cu toţi anii “de-acasă”.

La ce povestesc acest lucru… Ieşisem azi. Am ales să stăm într-un loc în care se găteşte bine… Ne-am aşezat şi, cum spuneam, vorbeam de una, de alta. Peste drum, opreau maşini… ieşeau din ele familii complete, şi mai puţin… şi traversau ca să verifice dacă la terasa noastră mai erau locuri libere. Ovidiu, ieşise să se spele pe mîini şi să vorbească cu un prieten… iar eu, neavînd ce face… am căzut… adînc… pe gînduri. Priveam ţintă într-un loc fără să văd nimic.

A mai oprit o maşină la un moment dat, una tare cunoscută. Mi-am dat seama imediat de unde o cunosc… şi cine e în ea. Nu mă interesa prea tare, dar ca să nu mă uit în gura celor care mîncau deja, priveam într-acolo.. să văd cine iese.

Era El şi Ea. Singuri. Fără copil. Discutau ceva tare aprins… La un moment dat, ea l-a bruscat, sau cel puţin aşa cred. Apoi i-a dat o palmă, sau poate l-a împins. Nu vedeam prea bine şi în plus, mă simţeam jenată, un pic penibil chiar. Mî gîndeam că s-ar putea să mai fi pbservat cineva, de la mesele vecine… şi eu mă ruşinam… să întorc capul.

Curios lucru, nu?! Nu le era greu lor, celor din maşină…. îmi era greu mie.

Aşadar, m-am prefăcut că privesc în altă parte şi m-am rugat în gînd să vină mai repede fiul meu ca să pot să mă întorc fără să-mi fie ruşine… Între timp, ăia doi nu se liniştesc… Discută aprins… nu ştiu cum s-a întîmplat, dar… la u moment dat am observat cum el a luat-o de cap şi a început să dea cu ea de portieră… cu atîta “pasiune”…. încît m-am încuiat definitiv. Au mai urmat două palme, apoi…. spectacolul a luat sfîrşit. Surprinzător, nu?!

Nu prea, vei spune tu… şi eu aş spune că ai dreptate. Numai că uite, după vreo cinci minute, indivizii ies din maşină şi se îndreaptă spre terasa; ea cu ochii roşii de plîns, el tare ok: îmbujorat, aprins… plin de sine, cu un zîmbet tîmp de călău mascat bine… cu un pulovpraş în tendinţe, cumpărat de proasta ceea, cred…. că e cam umblată prin afară… Stau acum şi mă gîndesc… ce naiba am comandat. Nu pot să-mi amintesc ce am comandat să mănînc… Măcar ucide-mă.

Cum se poate una ca asta… Istoria nu se termină aici. Nesimţitul o strigă şi se aşază faţă în faţă cu noi: uite de asta nu ţin minte, dar mai ales… din cauza ei: după nici un sfert de oră ridea ca o oaie… şi îi povestea ceva amuzant… şi el se băga la pupat.. şi ea nu era împotrivă… Mi-i scîrbă. Îmi venea şi mie … să o iau de cap şi să dau cu ea de toţi pereţii.

Fă oaie, i-aş fi zis…. Parcă nu eşti proastă, parcă apari prin reviste… parcă faci tratamente… faci sport şi porţi pantofi scumpi… Cum, oaie creaţă, poţi să înduri tu una ca asta…?! Cum poţi dormi cu duşmanul…. într-un pat?! Da ce va face cu tine… peste 10 ani?! Nu ţi-i frică, oaie, de moarte… că te omoară într-o zi… şi-ţi rămîn copiii pe drumuri…

Pe bune, nu mă interesa deja să o văd cheală… că dacă o trage aşa de cap, cu ambele mîini, în plină zi în centrul oraşului, înseamnă că … sau are pleata deasă… sau tot rămîne ea cheală într-o zi… Mă interesa starea mea. Idioţii ăştia mi-au ucis toată dispoziţia şi pofta de mîn care.

Noroc de copilul meu, care … a găsit toate cuvintele din lume şi cele mai … “decente” bancuri ca să mă înveselească…

A… mi-am amintit. La desert, am comandat… o bunătate… vaffles, belgiene… se pare. De acolo vin dacă nu greşesc. După ce mi-a fost să văd azi, lasă-le să vină de unde-or vrea, doar să-mi treacă oftica … Bunătatea asta m-a încălzit şi mi-a dezlegat limba….

Am vorbit de una, de alta. (cred că mă repet, dar e motivat)… am povestit fiului despre bunelul meu, străbunelul lui… şi i-am povestit ce au mai făcut ăştia doi… că tocmai se ridicaseră de la masă şi se îndreptau, ţinîndu-se de mînă, spre maşină, locul inchiziţiei… Oaia tot oaie rămîne. Eu a doua serie nu vreau să o văd, aşa că mai mult la această terasă nu mai vin… .

P. S. ….. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi în pace. Am urmărit un concert la ruşi, din Piaţa Roşie.

Eu aşa am petrecut azi…

Nu m-am dus la paradă… suficientă paradă am în celelalte zile. Am dormit pînă la 11.00, lucru care nu s-a mai întîmplat de taaare multă vreme şi am visat frumos.

Nu ştiu cum să zic… dar toate piesele care au răsunat, îmi sunt aproape. le cunosc pe dinafară. Una dintre ele m-a răscolit în mod special… Noscov a cîntat. Despre cei dispăruţi fără urmă. Am să tac despre ziua asta. Sunt atîţia “cronicari”…  Să-şi facă meseria. Eu am vrut să vorbesc despre oameni…

…. Avem oameni, oameni şi … oameni. Spuneam, am ieşit azi cu băiatul în oraş să mîncăm. Discutam despre una, despre alta… pînă au venit doi să ne tulbure liniştea: un dobitoc şi o oaie. Ei nu ştiu ce înseamnă să mulţumeşti frumos … pentru pace.

La ei războiul nu s-a terminat…. la ei, abia începe.

Dimineaţa mă gîdila la picioare şi am înţeles că nu prea am şanse să “amijesc” pînă mai tîrziu. Ovidiu îneca în rucsac tot ce îi trebuie pentru drum. Merg clasele a 9-a în excursie, la Dolna, să vadă unde şi-a trăit exilul Puskin. (mă tem că nu ăsta e scopul, ci ieşirea la iarbă verde cu fetele…după excursie).

Eu, un pic geloasă, da cred că mai mult tristă că-mi voi încălzi inima de una singură… îmi caut ocupaţie prin casă. Ovidiu îmi face cafeaua şi pleacă, eu mă apuc să-i fac un borş scăzut…  Peste vreo oră, las borşul  să-şi bolborosească vraja pe aragaz, iau cafeaua ce s-a răcit şi îmi găsesc loc pe pervazul geamului ce dă la stradă. Îmi place locul ăsta. Poţi urmări forfota de după geam fără să faci parte din ea. Şi cum stau eu şi savurez o dimineaţă deja zvîntată şi prevestitoare de soare, borşul meu se strecoară ca şi Ginul din lampa lui Aladin, mă ocoleşte şi iese prin plasa ce opreşte muştele să se înfrupte din salatele mele vara. Şi odată văzîndu-se în stradă, se apucă de invitat la masă lumea grăbită, de credeai că se mai filmează un spot pentru campania “Jacobs”.

Iată şi “sinopsis-ul”: toată lumea merge cu capul sucit spre geamul meu şi adulmecă mirosul de varză tăvălită în piper negru şi alte mirodenii din borcănaşele mele venetice… Eu, ruşinată un pic, după ce reuşisem şi amuzată un pic să fiu… încep să mă agit şi să mă boscorodesc în oglindă… Mare proastă… Tare trebuia să deschizi toate geamurile. … Te înăduşeau dracii… . O să se dea la ştiri… azi că ai împuţit tot centrul cu borş scăzut… Mai rămîne să scrii pe uşă meniul: “Avem compot de pere, cafea naturală, un fel de nechezol şi borş scăzut cu varză proaspătă şi .. pui (nu ne place mac-mac-ul, nici chiar mut).

Mă duc la baie, iar cînd urc… găsesc un sms de la un suflet tare gurmand (îi plac fetele tinere şi muierile proaste…. aşa se odihneşte omul după o zi de muncă).

Aşadar, sms-ul… : “Am parcat maşina sub casa ta. Sper că mirosul de varză nu de la tine vine..?!”. Of, îmi vine să arunc totul al gunoi… da mă liniştesc repede pentru că tare mai transpiră odorul meu cînd se înfruptă; îi place.  Îmi amintesc din nou de Ginul din poveste: “Dorinţa ta este poruncă pentru mine”. Vrea odorul borş scăzut, facem borş scăzut.

După ce se mai răresc “privirile” pofticioase, prind momentul să ies din casă că am atîtea de făcut, deşi nu prea mă simt eu azi în formă. Parcă un pic de oboseală, parcă un pic de tristeţe, parcă … nu mai ştiu ce…. . Mă duc să-mi spăl maşina şi simt că mi-i dor să dau un telefon. “Dorul” cred că simte acest lucru şi-mi scrie: “Mami, te iubesc,… da капустняк-ul îi gata?”.

Îi gata borşul scăzut, fumurici, îi răspund eu. Am să-ţi dau eu ţie capusneac, îi scriu eu înapoi. Cum excursia?!

Nu salut nici primul semafor că mai primesc unul… “Da un “mi-i dor de tine” nu a încăput?”. … Zîmbesc… Tare mă mai simte copilul meu. Şi cu fetele tot aşa va fi?!

I-am zis de multe ori să nu necăjească vreo fată… că-i pun gheara-n gît. (avea o vorbă mama primei mele iubiri… femeie frumoasă, deşteaptă şi tare bun psiholog).

Îi mai scriu un mesaj Dorului şi primesc un răspuns tare amuzant…

“Ştiu. Să fiu atent să nu nenorocesc pe nimeni că… îmi pui gheara-n gît.”

Gata, m-am liniştit, am rîs… pot să-mi caut de treburi…

(revin mai încolo… azi Dorul e acasă şi ne ducem să “ritualizăm” o cafea în oraş).

Sunt o mie de feluri să pierzi o zi, dar niciunul să o întorci înapoi….