La mama şi ploaia e mai ploaie şi soarele mai soare şi patul mai pat şi perna mai pernă. Acasă se respiră mai în voie şi e mai vesel. Acasă rîd mereu în hohot şi tot acolo iau zdupaci de la mama la aproape 35 şi acolo, se împart puii, se numără căpşunile, se fură clătitele mamei… şi se doarme …. în liniiiiişte.

“Tsst, dorm copiii, o ţistuieşte mama pe bunica…”

“Nu striga atîta la găini, tatăi… că nu se ouă de patru ori pe zi. Taci odată, c-ai să-mi trezeşti copiii, îl ruşinează tata pe tătuca….”. El se duce supărat, iar noi…. fosăim pînă la 11.00 fără pic de ruşine…. .

Pe la 11.00 se sparge tîrgul: ieşim ca ţistarii. Eu din casă, Did cu Otilia din sarai… (aşa se spune la noi acolo….). Afară plouă, atît de frumos, încît îmi vine să mă întind ca şi Pufca mamei (aşa şi nu am înţeles… e mîţă sau motan…). Mă prefac că mă duc pînă la colţul casei şi îi îndemn pe ăia mici la cireşe… După vreo cîteva minute, ne prinde mama….. şi primii zdupaci sunt ai mei. Ăia mici chicotesc, eu mă prefac că mă supăr…

- Maaare… da proastă. Cum te îndopi tu cu cireşe… cînd eşti cu stomacul cîrlig de aseară. Chiar nu ai răbdare?! D-apu să nu dorm eu ca o femeie, duminica – nu – fă-le “bucături”… da ei, ce înţeleg omeneşte, …. la otravă se trag, de draga dimineaţă.

Eu merg înainte cu capul în jos, chicotind, mama din urmă. Mai lipseşte vărguţa. În drum spre casă (că ne-a prins la nana Liusea în grădină), mai prind un zarzăr… verde. De această dată, pe lîngă zdupac, mai apuc şi o flocăială ca o utrenie de duminică, şi un prosop de bucătărie pe spate, că-mi sare zarzărul din mînă….

Otilia o să leşine de rîs, Ovidiu …. mai deştept, o rămas la cireşe…

După ce ne-o duplit mama cu de toate…. scap ca din prinsoare… şi ce credeţi, tot acolo mă duc…. Ne urmează tata, bucuros… .

Cînd colo…… hoţomanii… la cireşe. Copiii satului se adună o dată pe an să salute această gospodărie, rămasă fără stăpîn de multă vreme. Cînd se coc cireşele vin. De-s puţine, de-s multe. Cîte sunt, atîtea mănîncă, da …. nu am văzut o creangă pe jos ruptă.

Am prins cîteva… flash-uri… şi cîteva secvenţe de acasă: am înţeles că îmi plac bulgării de zăpadă ai mamei pe care atît de tare voiam să îi taie tata pe vremuri… nu-mi plăceau. Acum, îmi veni să-i iau în braţe… îmi plac puii şi numele lor (aşa şi nu înţeleg cum poţi să-i ţii minte pe toţi….Moţatu, Gît Gol, Bătăuşu Domnu Aripioară …). Botosu e al meu şi o să meargă la răcituri, Încruntatu e a lui Ovidiu şi o să se scalde într-un sos alb, Deşteptu e al Otiliei şi tot noi o să-i mîncăm pentru că pe soră-mea, de la o vreme, o atrage frunzele de salată şi mărarul mamei parfumat… aşa că pe Deşteptu, nu-l paşte pericolul.  Îmi plac dimineţile banale şi totodată atît de dragi şi calde şi intime…. şi atît de protejate…. cu istorii siropoase, aproape neinspirate. De aici se ia gustul familiei, al căldurii…. Acasă, … lîngă umărul năruit al tatălui şi lîngă ochii în care plouă cu soare ai mamei … se naşte “veşnicia” lui Blaga, care e numai veşnicia mea…  . Nicio carte, nicio facultate, nicio cultură nu o să-ţi modeleze personalitatea în măsura în care o fac părinţii. Lucrurile fundamentale se învaţă acasă.

- Panaghiţă, strigă o vecină în telefon, de o aud din casă, pune îndată televizorul… că-ţi arată fata….

Cîtă.. căldură neîmpărţită…. mai poţi găsi în satele noastre… parcă l-aş fi recitit… pe Druţă… “ai găsit singură drumul, sau ţi l-a arătat cineva” (parcă aşa, dacă nu greşesc… îmi amintesc de la şcoală…).

Eu rîd…. mama la fel… “mă sună jumătate de sat… şi toţi îmi zic să “deschid” televizorul, dar nimeni numi zice… unde anume… te pot vedea… Da tu, de ăsta copil îmi eşti… să nu-mi spui tu că te vor arăta…”

- Mama… las-o în pace, sare Otilia.

- O las da chiar să nu-mi spună….

Mă simt atît de bine şi nu vreau nicăieri să mă pornesc. E bine şi cald… şi plouă.

p.s. M-am prins la gîndul că vreau să ascult “Casa părintească nu se vinde”. Cred că aş căpia dacă casa noastră nu ar mai fi a noastră. Aş căpia, pur şi simplu.

Casa părintească nu se vinde….

E abia luni… da deja mi-i dor. Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme… nu pot trăi dacă nu mă duc acasă măcar o dată la două săptămîni. Şi probabil, mai sunt copii fericiţi. Dintre cei  care sunt aşteptaţi acasă. Nu neapărat să puneţi nume tuturor puilor, nici măcar să vă zdupăcească pentru cireşe…. nici să se spună poveşti seara…. dar ceea ce iei de acasă, nu se mai “vinde” nicăieri. Poate de asta…. sunt atîţia VÎNDUŢI în lumea asta.