Cum e să fii dulap?! Gol şi pustiu… Să ai un stăpîn nesimţit care face curat în tine o data în lună şi întoarce totul cu picioarele în sus, zilnic. Cum e oare să fii dulap?!
Cum e să se consume viaţa ta între 3 poliţe şi două sertare pentru lenjerie. Eu n-aş vrea să fiu vecină cu alte trei poliţe… Eu în general… vreau altceva, da sigur nu vreau să fiu… “dulap”.
(din categoria….. tîmpeniilor care nu au nicio şansă să se îndrepte…:))
p.s. Viaţa de dulap, asta-i viaţă de dulap.
Pasarile tristetii nu ne intreba daca au voie sa-si faca cuib in parul nostru….
Şi vreau să le spun…. Şi vreau să le trăiesc…
e numai o zi, da atîtea le răscoleşte...
p.s. Mai mult nimic. Mai mult va spune ploaia…
Plîngeam…
Nu ştiu de la ce-mi bătu la uşă melancolia… poate să-mi aducă sare pe rană…
Bureza… era forfotă mare şi îmi veni să plîng. M-am simţit nu ştiu cum prea mică şi-mi era frig. Toată ziua asta mi-a fost frig. Îmi doream să stau la o cafea, dar nu singură. Nu ca deobicei. Îmi doream acea căldură care vine de la două ceşti de cafea, dar …. cine are nevoie de două ceşti aburinde?!
Mornac... Bobîrnac, Negruş şi Sclipici... Copiii Monicăi...
Fiecare cu egoismul său.
Mi s-a spus nu o dată că sunt din cale afară de naivă, la fel cum mi s-a imputat că sunt prea cu picioarele pe pămînt, şi veni un moment… cînd nu am mai înţeles cum sunt.
Macii de ziua mea....
Apoi am fost taxată, da scuuump, pentru sinceritate şi deschidere de suflet… da nu aşa deschidere, aiurea… nu joacă de-a sinceritatea, da sinceritate pînă la sînge, pînă la operaţie pe cord deschis…. şi am fost judecată de oameni care îmi erau tare dragi… şi iar nu am înţeles ce dracu fac eu cu viaţa mea.
Broscuţa-verzuţa.... poveste, doar că nu am cui să i-o spun... 
Apoi, am înţeles, ca şi orice prost de pe lumea asta, că fiecare om care ne apare în cale… e la o cale, nu aşa, într-aiurea….
Măi, Boris Pavlovici.. asta e viaţă la tine?! Ai şi tu .... o viaţă de cîine..
Am avut parte de oameni tare cumsecade, oameni care nu au cerut nimic de la mine, nu au aşteptat nimic de la mine, nu au rupt din mine… au suflat credinţă de-asupra mea, mi-au pus pe-ascuns, în buzunare, încredere… multă încredere în mine, mi-au dat cîte un şut, părinteşte, ca să merg înainte.
Ca fraţii... pe ei nimic nu-i desparte. Ei sunt în siguranţă.
Şi….. duuuuusă am fost.
Nu cred în coincidenţe, de la o vreme…. nu cred în destin, pentru că asta presupune inevitabil o “predestinaţie”. Eu cred în mama mea şi în tatăl meu, şi în ochii senini ai copilului meu.
Acoperişul de pe care de atîtea ori "mă porneam" în "lume", rugumînd flori de salcîm...
Ei fac negoţ farmaceutic… atunci cînd mă înec… în apă multă şi sărată.
Să nu se vadă rana, am pus pe ea... o floare.. (V. Romanciuc)
Şi nu cred în “asa trebuia sa se intample”. Cred în ceea ce m-a învăţat bunica mea: în rînduială. Am avut parte de oameni cumsecade, senini şi curaţi în viaţa mea. Niciun străin nu m-a rănit atît cît au făcut-o cei la care am ţinut…
Codru....
Am avut parte de oameni care mi-au arătat cum e să trăieşti mai greu cînd totul era atît de simplu, da am avut şi din cei care pur şi simplu m-au protejat, m-au ascuns, mi-au ţinut umbră.
Paşi scumpi...
Sunt şi dintre cei care şi în ziua de azi răscolesc prin noi ca prin pieţele de vechituri, se joacă cu noi de parcă am fi piesele unui puzzle încurcat de un copil mai năzdrăvan…. Şi cînd te gîndeşti că nici măcar nu sfîrşesc lucrul.
Rămîi aşa, scump... aşa...
Te taie în bucăţi de diferite mărimi…. Se joacă un pic, îţi potrivesc cîteva piese la loc, da cînd ajung la cap sau inimă… te lasă dracului de parcă ai fi o jucărie de sub brad, de aia veche, din cutia bunicii … de parcă te-au luat de la secondhand…
Aşa, dragul mamei... aşa... nebuniile se fac sub aripa mamei...
Am fost mereu visătoare. Mereu am adus mai multă lumină în case străine decît la mine… poate pentru că în casa mea am avut parte de mai multe “energii negative”.
Sunt tare rea cînd muncesc şi rup cu dinţii pe cei care scuipă în căldarea de unde beau apă.
Visãtoare fiind, mi-a plăcut de cînd mă ştiu să mă învelesc în cuvînte ca o mumie, cuvinte care arată tot ce am trăit tot ce am visat, toate eşecurile, fiecare zi.
Și nu am căutat cuvinte la modă. Am căutat cuvinte grele, profunde (deşi cam ieftin sună acest cuvînt în ziua de ani, poate pentru că nimic nu mai are profunzime…), care să ţină, da nu de foame…. Şi de asta, scriu şi acum… Într-o noapte adîncă şi grea… ca şi cuvintele pe care le-am înşirat aici.
Zefir....
Fumurici cu mama
Mure.... Adevărate, doar că verzi..
Astă-iarnă, mi-am luat o orhidee. De fapt, nu. Nu eu mi-am luat-o. M-am dus să-mi iau alte flori şi mi-a făcut cu ochiul. Purtam un pulovăraş colorat în aceeaşi nuanţă. Spun şi eu totul, ca proasta. Da ma rog, a fost demult.
Am adus frumuseţea asta acasă, dar trebuie să recunosc că sunt flori care îmi plac mult mai mult decît orhideile.
Cum spuneam, am adus-o acasă şi, am uitat cu desăvîrşire de ea. Avea mulţi boboci, aşa că vreo lună a tot ţinut-o într-o veselie cu înflorirea…
Apoi, muri. Rămase o beldea urîtă şi două frunze. Am vrut să o arunc într-o zi, dar mi se făcu jale de frunzele-i verzi şi … am dus-o în camera feciorului.
Am lăsat-o să urmărească din camera lui troleibuzele, dar şi … poarta Comitetului Olimpic.
Într-un cuvînt: îi pică tronul, fu mazilită… şi-i rămase numai un colţ sărac de geam.
S-a făcut primăvară, a trecut frigul, am uitat de orhidee cum ai uitat tu de ziua aia care a trecut, pînă cînd în acest început de săptămînă, căutînd ceva în camera copilului, am dat cu ochii de draperie şi mi-am zis că nu ar strica să-i fac o baie cu “spumă” .
ORHIDEEA, cu căpşorul plecat, sfioasă, ruşinîndu-se de culoarea ei cam aprinsă…. parcă aştepta să dau de ea întîmplător şi să mî simt vinovată…. şi idioată… şi comună… şi ordinară… şi nesimţită.
Cum?! Cum am putut să o cumpăr, să o privez de unica şansă?! Poate ar fi cumpărat-o altcineva… poate ar fi luat-o acasă, poate ar fi avut şi ea casa – un geam larg, însorit şi numai al ei – poate ar fi iubit-o ca pe un suflet… cum am putu fi aşa de egoistă şi crudă?!
Am luat-o înapoi în camera mea… nu mă săturam să o privesc. Am îndrăgit-o pentru curajul ei, pentru viaţa ei lipsită de atenţie, pentru frumuseţea ei pe care nu o aştepta nimeni, asemeni unei femei rănite…. care deodată se schimbă, “parcă-i alta…”.
Poate prima oară în viaţă, o floare, m-a făcut să… (lucru despre care mi-i ruşine să recunosc aici, că e absurd, cel puţin aşa cred).
Revin…
Am luat-o, după cum spuneam, în camera mea. I-am făcut vreo două poze ca să-i arăt mamei şi m-am dus la radio. Seara, cînd am venit… înflori încă una… După ce am admirat-o minute în şir, am luat-o şi am dus-o la casa (fără ghilimele) ei.
La ce bun să o iubesc după ce atîta vreme am neglijat-o?!
La ce bun să-i păduchesc acum orice fir de praf de pe frunze cînd ea a trăit atîta vreme în singurătate?!
La ce bun să o admir cînd atîta vreme pur şi simplu nu a existat pentru mine?!
Ştiu că e absurd, ştiu că e stupid… ştiu că nici măcar nu pare natural ceea ce spun acum, dar mă simt neputincioasă în faţa ei. Parcă mă ruşinez să o îngrijesc acum. Am impresia că nu o să mă ierte niciodată.
Credeţi ce vreţi, dar pot să spun fără să-mi atribui niciun merit. Nici cel mai mic.
Orhideea mea a înflorit pentru ea. Ca să fie frumoasă.
Şi nu pot să spun că am îngrijit-o. Am impresia că o să citească. Mă simt azi Alice… în Ţara Minunilor, doar că eu… demult nu mai cred în poveşti.
p.s. Am să o îngrijesc, dar după ce va muri din nou (cît de straniu sună). Pînă atunci, l-am rugat pe fiul meu să o îngrijească. Mi-i ruşine să mă apropii de ea. … Nu ştiu ce crezi tu, dar contează că fiul meu mi-a zis: “Te înţeleg. Nu-i nimic. O îngrijesc eu. O să se bucure.”
p.s. 2 Ce înseamnă asta?!Înseamnă că nu cresc o brută. Lăsaţi-vă copiii să vorbească cu florile, să pună nume puilor, să aducă pisici calice. Aşa se învaţă limbajul dispărut al omeniei.
Copyright 2010 INDIANA. All rights are reserved
Designed by Narimsoft