Am primit nişte poze de la concertul Larei Fabian:
Împreună cu Excelenţa Sa, D-ul Pierre Andrieu,
Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar la Chişinău,
Jerome Poulain, Director Marketing şi Vînzări, Orange şi buna mea prietenă, Adriana Ochişanu
Împreună cu Lara Fabian şi Adriana Ochişanu
,
Mi-i dor de el. Nu l-am mai văzut de aproape 17 ani. Credeam că vremea le vindecă pe toate. Am greşit. Vremea, le orînduieşte pe toate. Te ajută să trăieşti, dar nu le vindecă. Mi-i dor de el. Uneori atît de mult, încît simt gustul sîngelui fierbinte…
Cel mai greu e să te obişnuieşti cu ideea că niciodată nu-l vei mai vedea, nu-l vei mai îmbrăţişa.
Nu pot linişti pe cineva care a pierdut un suflet drag. În asemenea cazuri, cuvintele sunt sterpe.
Un gol nu se umple, nu prinde viaţă, nu zîmbeşte galeş…. nu are nevoie de cuvinte. Un gol – gol rămîne.
Nici o putere nu mi-l poate aduce…. şi totuşi eu cred că vreodată…. ne vom spune multe cuvinte pe care nu am reuşit atunci să ni le rostim.
Cînd mi-i tare- tare dor, pornesc aiurea…. şi, cînd nu văd pe nimeni în preajmă, încep să-i vorbesc…. şi plîng, şi mă înec, şi-l întreb dacă mă înţelege… şi mă cert cu el… şi mă răstesc….. “De ce m-ai lăsat? De ce anume tu ai ales să o laşi pe sora ta?!”.
………
Eu niciodată nu am putut spune nimănui: “O să vină fratele meu şi o să-ţi rupă coastele!” Eu ştiu că sunt singură. Şi nimeni, niciodată, nu-l va înlocui. Jumătate din mine trăieşte în altă dimensiune… acolo. În acel an. În ultimul nostru an.
Atît de multe aş avea să vă povestesc. Vouă …. care aveţi fraţi şi nu aveţi timp pentru ei…. vă certaţi pentru nimicuri, vă spuneţi cuvinte grele…. vă rupeţi gîturile pentru un colţ de avere, vă batjocoriţi din cauza străinilor care au intrat în familia voastră…..
Voi…. nu ştiţi cît de greu e să auzi…. “Azi, e ziua lui frate-meu, dar nu mă duc….. că e un dobitoc!”
Doamne, aş rîma pămîntul ca să ajung la el…
Am trăit momente cînd aş fi scurmat ca un cîine, numai să pun capul pe umărul lui.
Nu caut cuvinte. Ţi-aş spune multe …. dar mă înec.
Astăzi e ziua de naştere a fratelui meu şi nu mă duc. Pentru că e prea departe… şi avioanele acolo nu zboară, şi trenurile nu mă duc înt-acolo, nici maşina nu ştie drumul, nici….. Nimic, numai gîndul şi lacrimile care cad acum pe tastatura compiuterului de la Noroc TV şi pe care le văd (probabil) vreo doi colegi de-ai mei (majoritatea sunt la masă). Numai lacrimile mele pot ajunge la el ca să-i spună:
“Scump, ce faci?! Cum ţi-e acolo, printre străini?! Am venit să-ţi spun….”
… cum să-i spun… “La Mulţi Ani!”. Sună grotesc.
……..
Aş vrea să fiu acum în pădure. Să caut un copac, să mă prind de el… şi să urlu…. pînă va ieşi din mine tot. Îmi plesnesc tîmplele. Vreau acasă. Mi-i rău. Mi-i tare rău. Mi-i dor…. Mă întreabă o colegă de ce plîng… îi spun.Cred că nu prea înţelege cum poţi să tremuri de plîns după atîţia ani… ?!
Cum să-i explic?!
- Eu am avut doar unul. Şi acum, după 17 ani, mă doare şi mai tare….
- Da nu se poate, timpul…. le vindecă pe toate.
- Da, ai dreptate. Pe toate. Numai golul nu-l umpli.
…. golul rămas în urma Lui, nu e vacant. E gol. Mai mult, în “acest gol”, atît de plin odată, nu va trăi nimeni.
Eu am avut un frate. Numai unul singur. Şi azi e ziua lui. Vreau atîtea să-i spun, da nu aici. Îmi amintesc că mă întreba uneori dacă îl iubesc… Şi mă jucam. Îl iubeam. Clar. Enorm de mult. Eram tare mîndră de el… Doar că nu rosteam prea des acest cuvînt. Şi în ziua în care a plecat pentru totdeauna… şi atunci…. m-a întrebat, zîmbind galeş: “Diana, tu pe frate-tu…. îl iubeşti sau nu?!”
…. am zîmbit, dar aşa şi nu i-am răspuns.
Asta e singurul lucru care mă năruie.
Ce mă costa să-i spun atunci… DA, TE IUBESC! PÎNĂ LA CER! ŞI NICIODATĂ NU AM SĂ ÎNCETEZ SĂ TE IUBESC!
Mi-i dor de el. Plecarea lui m-a învăţat să rostesc în fiecare zi Te iubesc! aşa, ca şi cum ar fi ultima oară.
Azi e ziua lui de naştere… şi vreau să-i spun că mă sufoc de dorul lui şi aş sufla în 31 de lumînări şi i-aş spune de mii de ori TE IUBESC!
Nu mai pot. Nici să scriu. Nimic. Nu mai pot face nimic. Vreau cu cineva să vorbesc, dar nu ştiu cine ar putea să asculte …. şi să audă. Aş vrea… să stau… să vorbesc. Să spun tot ce s-a stocat în ani grei de aşteptare, lungi ca şi o grijă de mamă… Oly, unde eşti?
Am scris… prostii. Nu mai spun cîtă vreme în urmă… că se vor lega noduri-noduri… pînă cînd vor ajunge.. să facă scară, iar mai încolo… şi cuib în capul meu (“căchiţa de fîn”, da, mătincă fraza nu-mi aparţine… că de cînd s-o pornit lumea cu “blog-ovoritu’ “, nu mai ştiu care sunt cuvintele mele.. şi care sunt ale celorlalţi…).
…. tot am eu un ritual.
Aşadar, … de primăvară.
Mi-o trimis Cucoana Depresie facturile. Iar s-o scumpit.
Nu pot scrie nimic. Niciun cuvînt. Sunt proastă şi leneşă de put, cînd mi-i greu.
…..
Şi cînd parcă-parcă….. găsisem pe google (hai, că am început să numar ou-ăle sau o-urile… de frică să nu fac greşeli…) un proverb înflorat ca şi tendinţele din 2010, primăvară-vară, îmi vine …. un comentariu (ştiu eu tare bine de la cine e “epuraşul”…) în care Eugen Luchianiuc, tot el, http://luchianiuc.com şi http://soacramica.ladyclub.md/ au dat de postul meu înainte de Paşti… ăla cu Epuraşul…. Doamne…. ruşine maaaare. (NU PE CAPUL LOR!!!! pe al meu…)
……..
La început, am căutat cu disperare… ce o fi spus Eugen de bine… 
. Aha!….. pe naiba… nică. Rîde omul…. de nu mai poate. Rîde şi soacramica.
Mie, la radio, încep să-mi tremure mîinile, să se facă cafeaua aluat în gură şi caut geanta să iau vreun bumb. Nu găsesc. Numai ascorbincă (ştiu…. că mai crezi în ascorbincă)
Îmi vine să-i scriu şi ei, şi lui (aici se pune virgulă, sau nu?! )….
Ies afară…. (nu spun ce fac). Intru că tre să încarc publicitatea. Nu ar fi rău să fac şi o intervenţie, dar parcă mi se scurtează limba, ca înainte de moarte…
- Da dacă te ascultă şi la radio?! îmi sună în căşti, deşi în playlist e Mărgineanu…. (ca şi cum Luchianiuc şi soacramica nu-mi erau de-ajuns).
- Şi ce?!
- Da dacă faci greşeli…..? Dacă spui o prostie? o să scrie pe twitter… îmi şuieră o mie-de-draci în urechi….
- Doamne… ce am făcut?! Ce e cu postul ăsta?! Ce… naiba fac?!
…….
- Fa, cuscră…. tu ai, fa, soveste?! Eu te citesc, fa! În noaptea invierii te-am cetit, fa, pînă cînd o venit mama-soacră de la biserică.. şi eu, ca o nesimţită, m-am prefăcut că dorm… că mi-era ruşine… Fa, eu tuturor…. spun că aşa nevastă (neFastă, spune Iurie Nistorică) grijită şi hîtrîşoară nu am văzut nicăieri în lume….. fa,…. şi tu… . D-apu tu, de asta-mi eşti, ai?! Să mă scoţi pe mine în prăjină?! D-apu eu te am fa…. la mine pe “glavnaia” şi îţi fac, fa promotion (tre să-ţi trebuiască ţie promotion-ul meu )… am scris de tine di ghine…. (ce-i drept…. te-am ….c…. de cîteva ori cînd mi-ai prins ideile… sau eu pe-ale tale… ), şi-ţi ziceam în sinea mea ….. grijania cui te are… tare trebuia să scrii tu despre asta. Da, după ce-mi trecea…. ciuda, eram mîndră că mai funcţionează cerebelul şi la mine, ce-i drept numai sîmbăta, ca şi băile publice de pe vremea cînd eram eu la mama “pe ogor” şi îşi punea mama halat de cit “Steaua Roşie”… şi tapci cu ozor de la “Floare” şi ne duceam acolo unde se adunau toţi gospodarii… of…. iar …. împleticesc cuvintele.
…………..
Pe twitter… (la naiba, aşa se scrie?! ca mi-i lene să caut pe google) Eugen şi soacra “decid” soarta mea, în timp ce la mine zornăie telefonul.
- Eşti toantă?! De ce ai plasat comentariul?
- Îs toantă. De asta l-am plasat. Ca să ştie lumea cum NU TREBUIE să te blog-ovoreşti.
- Dacă vrei îţi dau numărul lui Eugen.
- Şi ce să-i zic?! Salut, Jănel… Te sună Proasta?!
- (nu am înţeles ce a răspuns… rîdea)
…..
Am început să tremur. E adevărat. De nervi. De ciudă. Nu pe ei. Pe mine. Îl respect. Nu ne cunoaştem, dar îl urmăresc. Cu regularitate. Am o mare slăbiciune la oameni deştepţi. (asta despre el).
Pe soacramica am descoperit-o anul trecut. Primăvara, cred. Sau poate mai devreme. Mă enerva la început. Voiam să scrie mereu, fără întrerupere. Incontinuu. Nu-mi ajungea.
Nu caut acum cuvinte care să dea bine.
Pe mine nu mă curveşti cu una-cu două. Dacă mi-i dragă, mi-i dragă.
Am zis mai sus. Nu pot scrie. În aprilie şi august. În aprilie, pentru că…. mi-a dat Dumnezeu, în august….. pentru că mi-a luat.
De la concertul Larei…. nu am mai putut să scot nimic din mine. Îmi vine constant un nod în gît. Şi mi-i greu. Da atît de taaaare….. încît. (nu, mai bine nu…)
p.s. După ce citisem comentariile… am venit acasă… nu ştiu cum ….străină. Străină mie. Am intrat. Ovidiu m-a întîlnit la uşă.
- Eşti tristă?!
- Nu.
- Mami,… eşti tristă. Ştii, am să-ţi povestesc ceva. Azi,… m-am fotografiat cu d. Volosatâi şi părintele Ciuntu.
- Bine pui, mama e bucuroasă….
- Rămîi jos? Să-ţi aprind lumina la baie?
- Da, scump.
- Vrei să plîngi, aşa-i?
- Aha.
- Bine… da nu mult…
…………….. cum-aş-fi-trăit-Doamne-fără-copilul-meu?!
după vreun sfert de oră…
- Gata? Te-ai liniştit? Vrei să-ţi cînt?
- Da….
- Eşti atît de frumoasă… cînd plîngi…
- of… nu. Mai bine recită-mi.
- Ok. (rîde) Te iubesc.
- Şi eu.
- Ştiu… şi mai ştiu că tre să fac camomilla… să nu întreb dacă vrei cu zahăr sau miere, să dispar… şi să vin atunci cînd furtuna va trece.
- ………….
- Te iubesc mami.. ….. mami, nu plînge….
- Şi eu te iubesc… Tare, pui.
- Vrei să pui capul pe umărul meu?!
- …….
- Mami….. te rog.
- Te iubesc.
…….
p.s. Spuneam la început. Am eu un ritual. Orice nu s-ar întîmpla, intru pe http://soacramica.ladyclub.md/ ca sămi clătesc ochii, ca să-mi cumpăr inspiraţie, ca să-mi pun în funcţiune cerebelul, ca să-mi răscolesc amintirile, să mă caut… să mă bucur că scrie numai-pentru-mine (cum a cîntat şi Lara numai pentru mine).
Aşa că am să spun astăzi aşa cum mi-a zis odată Nata Albot: “Trebuie să ai curaj să-ţi admiţi necompetenţa….doar aşa poţi să creşti”. …… of, că numai curaj nu se numeşte ceea ce fac acum….. .
E o lecţie ce trebuie învăţată. Ar fi o prostie să zic …. “Nu-mi trebuiţi, eu scriu pentru mine.
….. nu. Scriu pentru Un Nimeni, Un Cineva. Pentru coacramica, pentru Eugen, pentru nataalbot, pentru lacafeaua… şi pentru copilul meu, pentru mama care roşeşte… cînd prinde greşelile mele… .
Pentru că nu apuc. Fug mereu ca să nu fugă transpiraţia înaintea inspiraţiei…
Şi nu e bine.
Trebuie să fii bun dacă vrei să te citească cei buni (în cazul meu cei-mai-buni (nu “ling” nimic acum; eu şi “morojna” în copilărie o mîncam ca pe cartof, nu o lingeam)).
Ultimul p.s. În seara asta, încă un şoc (da sincer; spre că nu e o glumă). Am intrat ca să văd ce a mai scris. Ovidiu, îmi aduse ceaiul:
- Demult eşti pe pagina soacreimici?
- Cum?
- Demult te-a pus soacramica la categoria aia… cu femeile?
- Adică?
- Nu ştii? Da unde-ţi sunt ochii? Eşti pe pagina soacreimici…. numai… te rog, fără…. .
…..
… pe dreapta, văd trecut şi numele meu. Cedez nervos, oleacă. Vreau să mă smorcăiesc un pic, dar nu-mi reuşeşte. Dacă ar şti soacramică…. de cîte ori… numai de cîte ori… m-am uitat eu… dacă-nu-cumva…. poate-măcar-aşa, oleacă…. şi i-am scris, în tot timpul ăsta un singur comentariu.
De ce?!
Nu ştiu. Aveam nevoie să intru, dar nu am vrut să-mi las şi “periuţa de dinţi” la ea acasă…. . Parcă nu eram suficient de inspirată. Nu ştiu. Îmi plăcea “tăcerea” asta în care atîtea lucruri îi spuneam… Nu am vrut niciodată să-i spun cît de bună şi nebună este… ea ştie. E la vîrsta la care este conştientă de propria valoare… şi nu o ţine în servant.
… ceea ce face e mai mult decît un JOB, decît multe alte job-uri …. care au şansa să fie d-o-a-r “frecventate” de noi.
Citeşte “Povara “bunătăţii” noastre” din 11 aprilie( http://soacramica.ladyclub.md/) Ai să găseşti printre rînduri… multe răspunsuri. Dacă ştie cineva, de cînd am apărut în lista soacreimici, vă rog, spuneţi-mi. Pentru mine asta înseamnă foarte mult. Ăsta e Eurovision-ul meu.
Îţi mulţumesc.
A trecut aproape o săptămînă. Parcă şi acum o văd… Sunt o fire sociabilă, dar atunci cînd am văzut-o, m-am blocat definitiv. Mă enerva toată lumea în jur: doi iubiţi care se pupau în spatele meu, una în faţă care nu se sătura să tot fotografieze… cei care se ridicau ca să-i ducă flori… Îmi doream să simt fiecare respiraţie, să prind fiecare acord… să aud tot, să nu pierd nimic. Îmi ziceam la început că dacă am să reuşesc să fredonez în minte fiecare cuvînt, înseamnă că …. am fost la concert.
Tocmeala cea de acasă…. cu cea de la tîrg…. ca şi prima dragoste. Cu cît e mai ridicolă şi fără sens, cu atît mai avan îi luăm apărarea. Aşa şi eu: mi-am luat camera să fac poze. Pe parcursul primelor 3 piese aş fi putut face. Pe naiba! Am uitat cu desăvîrşire să trag poze…. Am intrat. M-am aşezat. Am îngheţat. M-am trezit după o oră şi jumătate. Mută! Nu pot să-ţi spun multe despre ea. Nu e frumoasă – e fantastică. E poveste. E film. E anotimp şi iubire şi trădare şi durere şi nerv şi mamă şi iubită şi viaţă şi … (cred că ar fi trebuit să mai pun şi nişte virgule….da, dă-le-ncolo…). E Lara… . Numele ei, figura ei…. energia pe care o lasă… e atît de diferită de tot.
Multora nu le-a plăcut. aş fi vrut să strig: “Cum să nu vă placă?!”…
Nu, nu are rost. Ea tot nu poate să placă tuturor. Ea a venit să cînte. Simplă… ca două capishi… (aşa ar spune moldovanu…), da chiar aşa… simplă. Uşoară. Jucăuşă. Un pic obosită. Am avut impresia că nu era în cea mai bună dispoziţie… nici eu nu mai eram. …. Dar, ceea ce am crezut dintotdeauna că voi primi de la ea, am primit. Chiar şi obosită fiind … fără mare orchestră în spate.. (în general nu o avea), a cîntat… aproape a cappella, mi-a lăsat impresia că a cîntat numai şi numai pentru mine. Asta e puterea ei de “seducţie”. Nu o ascult cînd mi-i greu, nu o ascult cînd vreau să plîng; pentru asta am alte…. “cîntări”, numai bune pentru a te băga în comă…
De cînd am descoperit-o, mi-a lăsat senzaţia că a cîntat numai pentru mine… şi această calitate o au prea puţini interpreţi.
Am cîteva poze. Proaste. Pentru că m-am dus s-o ascult şi s-o aud. Şi am uitat de cameră.
p.s. Mai am, cred, două poze… am să le anexez zilele astea… atunci am să-ţi povestesc mai pe larg…cît de frumos a fost şi cît de repede a trecut.
Sărbătorile de Paşti…
Vreau azi să scriu cuvinte banale, comune, care nu au nicio importanţă pentru căutătorii de “perle lingvistice”.
Vreme frumoasă. Otilia m-a sunat şi m-a întrebat unde suntem ca să poată mama să pună mielul la copt.
De fiecare dată, face aşa. Nouă ne place mielul fierbinte… şi mama ni-l găteşte cînd venim. Dacă venim sîmbătă, îl păpăm sîmbătă… dacă venim duminică- duminică. Nu ne ţine în suspans… 24 de ore. La mama legea “statului la masă” e scurtă: ţi-i foame – mănîncă, nu ţi-i foame – la joacă.
Nu pot să-i las de sărbători şi îmi pare extrem de rău că anul acesta, de Crăciun, am fost departe de ei. (eram la Roma)
Viteză!!!! Ne aşteaptă mielul, pasca mamei, ouăle bunicii şi … vinul (dacă a mai rămas) de la nea Andrei… ei… şi … finii noştri… sunt super!
…..
Am ajuns acasă. Tata – e la poartă. Mama, tot ea, cea care-nu-ne-refuză-absolut-nimic…. ne aşteaptă cu mielul fierbinte, răciturile…. limpezi-limpezi, ochii… înrouraţi de bucurie.. şi casa bine rînduită… pragurile curate, soba caldă, narcişii înfloriţi, puişorii… scoşi…… .
Doamne, îţi mulţumesc pentru tot!!!!!!!!!! Nu ştiu cum alţii, dar fericirea mea nu se scrie în cuvinte noi, frumos orîndute… Fericirea mea se scrie în iubirea necondiţionată a mamei, în în cărăriletăcute ale tatălui.
Şi-mi ajunge.
Hristos a Înviat!
Copyright 2010 INDIANA. All rights are reserved
Slider by webdesign
