aprilie, 2010

Tăceri de miercuri.

miercuri, 28 aprilie, 2010

Mi-am băut cafeaua cu o prietenă care-şi povesteşte viaţa mai des decât o trăieste. Între copilul din capul ei şi ridurile mimice instalate pe frunte, găsesc o femeie frumoasă de 39 de ani, neânţeleasă de soţ (aşa spune ea). O ascult. Odată cu fumul de ţigară pe care-l trimite cerului, se duc dracului şi două lacrimi care mă înduioşează pentru câteva minute.
Pun mîna mea peste a ei, semn că o susţin. Şi-o retrage îndată, ruşinată şi dezamăgită. Încerc să-i dau răgaz să-mi povestească, să-şi răcorească rărunchii, să-mi spună la urma urmei de ce m-a chemat. Nu vrea. Tace ea, tac şi eu. O las în voia ei zece minute, apoi o iau la iscodit că nu am timp pentru tăceri de miercuri.

Cum? De ce? Ce l-o fi apucat – inutile întrebări la care ştim foarte bine răspunsul.
Tace…

-Fa, mâţă, zi, ce ai?!

- Nimic, aşa …
După un ceas, mă agăţ de “pestelca” chelnerului şi îl rog să ne facă foaie de drum. Gestul meu de disperare îi dezleagă în sfârşit limba:
Ştii, eu îl iubesc de 20 de ani şi niciodată nu m-am gîndit la altul. Am avut perioade bune, perioade mai puţin bune, dar totul era altfel decât acum. S-a instalat o răceală între noi. Totul se repetă. Zilnic am acelaşi drum: şcoală, servici, tenisul copilului, sportul meu, lecţiile de pian ale Cătălinei: un du-te-vino fără capăt. Treapăd ca o nebună. Nu simt nimic. Nici o plăcere.

- Asta ce înseamnă?!

- Mâţa, … dacă nu simţi nimic, asta înseamnă că eşti nesimţită, trîntesc eu ca o idioată cu “carnet de muncă”. Văd cum respiră scurt şi sacadat, semn că e mînioasă,  apoi … mammmmmmă…

Râdem – ca două stricate – o habă bună. După încă jumate de ceas, ajunsă la servici, primesc de la MÂŢĂ un sms: “Fa, “nesimţito”, l-am sunat pe al meu şi i-am spus că-l iubesc!”

Mai citesc odată – nu mă pot abţine – o sun.

- Ce-ai făcut, Mâţă?

- L-am sunat pe al meu şi i-am spus că îl iubesc.

- Da ce te-o apucat? O dat atacu’ de panică peste tine?

- Da, fă, chiar m-am speriat. Ştii, tu m-ai scuturat aşa… oleacă, da ghine.

- Ghine, fă, mâţă.

- Mărunţica, auzi?

- Da, mâţă. Aud!

- Da tu simţi ceva? Iaca… din ceea ce nu simţeam eu, simţi?

- Du-te, tu…

Râdem amândouă cu poftă, ca două şniţele “alintate” succesiv ba în ou, ba în pesmet… pînă ajungem, “fără simţire”, pe tigaie.

La VITA e bella…. :)

Dorul călător

marți, 27 aprilie, 2010
YouTube previzualizare imagini

Încălzeşte-mi inima cu un ceai…

luni, 26 aprilie, 2010

Ce lucruri năstruşnice îi mai vin omului în cap într-o seară cu răcoare feciorelnică de primăvară.

Pun căştile ca să fac o nouă intervenţie şi, după ce-mi închei “prestaţia”(total neinspirată), începe o melodie atît de frumoasă încît îmi vine să căpiez de plăcere şi uit de lamentabila mea intervenţie. “Dor”-ul lui Tudor Gheorghe. Dacă-l găsesc, îl pun aici. Mai am un sfert de ceas şi… fuga-fuga, printre alte maşini, spre … ACASĂ.

…am uitat despre ce voiam să povestesc… ah! Ceaiul… Era cam răcoare aseară. Mi-au făcut băieţii un ceai, o camomilla cu miere, ca să adorm mai uşor. M-am îndrăgostit de ceaiul ăsta în Italia, ca şi cum sub gardurile de la mine din sat nu aş fi cules niciodată flori de romaniţă cînd mă trimitea mama să pasc bobocii  în rîpă. Uram “însărcinarea” asta.

Numai imaginează-ţi: vară… mai trec băieţi din clasa mea, cu bicicletele de “coarne” şi eu stau cu poala plină de romaniţă şi cu orătăniile dracului, pline de glod… şi ude… că le umflase tocmai atunci scăldatu’… of, cît aş da să mă întorc acum pe plapuma care mi-o dădea mama. Era în carouri, de toate culorile, un pic ţigănească, habar nu am de unde o luase, dar atît de moale. Mai luam cu mine cîte un volum de-a lui C. Stere, “În preajma revoluţiei”.  Mi se dăduse la citit, nu-mi mai amintesc exact cum am dat eu de volumele alea. Ştiu că erau multe… vreo opt, dacă nu greşesc. Primele cinci mi-au plăcut mult. Ultimele, mai puţin… Creşteau bobocii, se “sfîrşea revoluţia” în opt volume a lui Stere,  îşi dădea sufletul ultima vară a copilăriei mele…

Cam departe m-a dus căldura ceaiului. Să ne întoarcem.

Întinsă pe pat (ar fi dat mult mai bine să scriu “întinsă pe canapea”, da…. na! eram pe…. pat), am luat ceaşca care încă “clocotea” şi ca să nu mă opăresc, mi-am pus-o pe piept. După cinci minute, dădu peste mine un val de bine…. starea aia care te face să uiţi că mîine e luni şi pînă duminică mai e o veşnicie;  cînd toate-s rînduite ca în piesa “Ţărăncuţă”… şi nimic nu te face să te gîndeşti la viaţă ca la un potenţial duşman (cu accentul pe “u”), acea stare de bine pe care mă tot sclifosesc aici să o descriu, dar nu reuşesc.

Păi, uite, asta voiam să-ţi spun. Starea aia de bine mi-a dat o putere nebună, o încredere turbată în ceea ce am şi ceea ce aş fi putut pierde.

Ce uşor îţi poţi încălzi inima cu o ceaşcă de ceai…

Sugestie: Intervenţie pe cord deschis…. în loc de bisturiu, o ceaşcă de camomilla. Face minuni.

Îmbrăţişează-ţi inima cu o ceaşcă de ceai. E mai eficientă decît o îmbrăţişare, uneori.

Pot eu duce o bucurie atât de mare?!

sâmbătă, 24 aprilie, 2010

Au înnebunit pereţii de la gândurile mele năstruşnice…

Vine câte o perioadă în viaţa omului în care totul se schimbă (urmează banalităţi): valori, orar… o… sau unul. Important, unul să fie. La urma urmelor nu te pune nimeni la gard dacă vrei numai UNUL. Lasă  să fie cîte unul. Unul azi, unul mâine.

Sâmbătă e ziua mea liberă. Am ieşit la o cafea “ritualică” şi câteva brioşe (nu chiar brioşe adevărate, aşa, un fel de “brioşele”) în compania fiului . Devreme. Lume puţină. Vremea certată cu soarele, eu certată cu buna-dispoziţie.

Dialog. Uit de tot. Îl ascult. Uneori îl aud. Îmi spune lucruri banale, dar straniu, atât de deştepte. Îmi dau seama că odată cu el, poate am şansă să prind la minte şi eu.

Acum câţiva ani, nu aveam răbdare să-l ascult. Încerca să-mi povestească ceva şi îl întrerupeam; parcă aşteptam să-mi spună ceva ieşit din comun; ceva despre energia nucleară sau despre serviciile secrete ale Vaticanului, sau poate aşteptam să-mi spună că absolvise, de curând, şcoala (asta la 10 ani). Ia mamă tâmpită i-o mai picat copilului meu…

Azi îmi povestea despre antrenamentul de ieri (s-a înscris la fotbal), despre cum nu a dormit toată noaptea, pentru că nu avea răbdare să se facă dimineaţă, apoi să se încheie orele la şcoală şi, să ajungă pe teren.

La un moment dat, mi-am dat seama că vreau să ştiu tot. Cum a fost drumul, pe ce bancă a stat, cât a durat antrenamentul, care au fost senzaţiile, cum l-au primit, ce i-au zis, ce puls a avut şi… dacă a băut apă. Vreau să ştiu tot-tot-tot despre copilul meu.

Îmi beau cafeaua şi îi mulţumesc, în gând, lui Dumnezeu pentru aceste clipe, pentru fericirea de a sta lângă el atât cât vreau (păcat că nu apuc întotdeauna), pentru camera lui care e peste perete – pot să mă duc oricând să-l pup (ce-i drept, când doarme, ca altfel, se cam ruşinează), să-l cuprind, să mi se scurgă ochii după el când merge la şcoală. Sunt un om atât de fericit. Oare chiar am meritat asta?!

Revin, “de departe” …

- Duţu, ia zi mamei, cum a fost azi? Da ieri?! Ţi-a plăcut?

- Maaaami?! Ţi-am povestit odată.

- Mai vreau. Mai vreau odată să-mi povesteşti. Toate amănuntele. Totul. Despre băieţi, despre antrenor, despre fete…

- Care fete… ?!

- Zic şi eu aşa, poate-mi povesteşti şi despre fete. (râdem amândoi zgomotos)

- Chiar vrei să ştii? Nu te plictisesc?

- Nu, scump. Nu! Vreau să ştiu totul.

Eu îi şterg de sub nas una din cele două brioşe, iar el, părinteşte, îmi împinge farfuria în care a mai rămas una. Cum, după toate astea să-ţi explic ce am trăit dimineaţă?!

E ceva de genul … “am o bucurie atât de mare încât îmi crapă o vână la cap dacă nu o împart cu tine”. Aţi trăit experienţă, nu?!

…..

Ne uitam unul la altul şi îmi treceau prin faţă mii de imagini, de tot felul: triste şi foarte triste, fericite şi greu de dus în spate, amuzante şi teribile. Îmi trecea prin faţă viaţa mea, dură uneori şi totodată, atât de a mea.

Ovidiu îmi povestea despre cum e la şcoală, ce zice diriginta despre examenele de absolvire, cum se “stă” la toate orele în clasa IX, iar eu mă gândeam numai la … cum să fac să nu uit niciodată această dimineaţă, cum să fac să nu uit niciodată mutrişoara lui, în care îl vedeam pe Ovidaş, cel mic, de acum 10 ani, sau poate 12,  care mă întreba mereu:

- Mami, da cum ma cheamă pe mine?

- Didu-Dadu (Ovidiu-Darius).

- Da cine-i Dadu?

- Tu!

- Da Didu, cine-i?

- Tu!

- Mami, eu ce … sunt doi în unu?

Era aşa de mic şi îi ziceam:

- Didu-Dadu! La masă!

- Mami, da cine să vină? Didu sau Dadu?

- Veniţi amândoi!

Uite, azi, am retrăit momentele alea. Azi, am retrăit momente pe care le stocasem undeva, adânc în inima mea şi, după câţiva ani în care nu am umblat la ele, am înţeles că acum valorează mult mai mult decât mi-aş fi putut imagina şi puiul ăsta de bărbat, care m-a întrecut demult în înălţime, e chiar al meu. Numai al meu. E singurul bun agonisit de mine. Singurul bun care nu se partajează. E investiţia mea. E ceea ce se numeşte “mă sufoc de atâta iubire”.

Am salvat în memorie ziua de azi şi am şters, pentru această dimineaţă, multe alte zile. De fapt, am şters chiar ani buni; oameni pasageri, străini, rămaşi accidental în inima mea, deschisă odinioară, precum muzeile în “noaptea uşilor deschise”.

Bine că am putut. Că am înţeles. Că m-am prins… la vreme. Aş fi putut rata. Îţi închipui?! Aş fi putut rata această dimineaţă. Aş fi putut trece pe lângă ea ca şi cum nu e deloc importantă. Aş fi putut-o pierde pentru totdeauna pentru că “o dimineaţă fericită” nu o poţi pune pe repeat.

Şi când mă gîndesc că am ratat atâtea dimineţi, şi atâtea seri, atâţia ani… Când mă gândesc că am atâtea “Mape” de şters, că s-au pierdut prin inima mea atâţia străini care poate au loc în altă parte, dar nu pot ieşi, pentru că eu nu-i scor de acolo. Nu le dau liber. Au şi ei nevoie de o “dimineaţă fericită”, numai a lor.

Mâine mai fac un drum, încă unul, spre o altă “dimineaţa fericită”, spre dimineaţa noastră fericită şi, pentru ca să o stocheaz, sunt gata să dau afară toţi chiriaşii; sunt atâtea “hotele” care îi aşteaptă.

Am un copil şi în ochii lui adorm de 14 ani lacrimile mele. Am un copil şi în inima lui se păstrează orice suflare de-a mea. Am un copil şi sunt binecuvântată de Cel de Sus să-l văd în fiecare dimineaţă apropiindu-se, înante să iasă, ca să mă sărute.

Zi-mi şi tu, pot eu duce de una singură o bucurie atât de mare?!

… o ascult mereu si nu ma satur…

marți, 20 aprilie, 2010
YouTube previzualizare imagini