Hai să mai spun şi eu ceva că au înnebunit pereţii de la gîndurile mele năstruşnice. Vine cîte o perioadă în viaţa omului în care totul se schimbă (urmează banalităţi): valori, orar… o… sau unul…. Important, unul să fie. La urma urmelor nu te pune nimeni la gard dacă vrei numai UNUL. Lasă  să fie cîte unul. Unul azi, unul mîine.

Sîmbătă e ziua mea liberă. Am ieşit la o cafea “ritualică” şi cîteva brioşe (nu chiar brioşe adevărate, aşa, un fel de “brioşele”) în compania fiului . Devreme. Lume puţină. Vremea certată cu soarele, eu certată un pic cu buna-dispoziţie.

… Dialog. Uit de tot. Îl ascult. Uneori îl aud.

Îmi spune lucruri banale, dar straniu, atît de deştepte. Îmi dau seama că odată cu el, poate am şansă să prind la minte şi eu.

Acum cîţiva ani, nu aveam răbdare să-l ascult. Încerca să-mi povestească ceva şi îl întrerupeam… parcă aşteptam să-mi spună ceva ieşit din comun; ceva despre energia nucleară, sau despre serviciile secrete ale Vaticanului, sau poate aşteptam să-mi spună că absolvise, de curînd, şcoala….(asta la 10 ani… ia mamă tîmpită i-o mai picat copilului meu).

Azi îmi povestea despre antrenamentul de ieri(s-a înscris la fotbal), despre cum nu a dormit toată noaptea, pentru că nu avea răbdare să se facă dimineaţă, apoi să se încheie orele la şcoală şi să ajungă pe teren… .

La un moment dat, mi-am dat seama că vreau să ştiu tot. Cum a fost drumul, pe ce bancă a stat, cît a ţinut antrenamentul, care au fost senzaţiile, cum l-au primit, ce i-au zis…. ce puls a avut şi… dacă a băut apă. Vreau să ştiu totul despre copilul meu.

Îmi beau cafeaua şi îi mulţumesc în gînd lui Dumnezeu pentru aceste clipe, pentru fericirea de a sta lîngă el atîta cît vreau eu (păcat că nu apuc întotdeauna), pentru camera lui care e peste perete: pot să mă duc oricînd să-l pup (ce-i drept, cînd doarme, ca aşa, se cam ruşinează…), să-l cuprind, să-l privesc cum doarme. Sunt un om atît de fericit. Oare chiar am meritat asta?!

Revin, “de departe” … .

- Duţu, ia zi mamei, cum a fost azi? Ţi-a plăcut?

- Mami?! Ţi-am povestit odată.

- Mai vreau. Mai vreau odată să-mi povesteşti. Toate amănuntele. Totul. Despre băieţi, despre antrenor.. despre fete…

- Care fete… ?!

- Zic şi eu aşa, poate-mi povesteşti şi despre fete.

(rîdem amîndoi zgomotos)

- Chiar vrei să ştii? Nu te plictisesc?

- Nu, scump. Nu! Vreau să ştiu totul…

Eu îi şterg de sub nas una din cele două brioşe…, el, părinteşte, îmi împinge farfuria în care a mai rămas una. Cum, după toate astea…  să-ţi explic ce am trăit dimineaţă??

E ceva de genul… “am o bucurie atît de mare încît îmi crapă o vînă la cap dacă nu o împart cu tine…”.

…..

Ne uitam unul la altul şi îmi treceau prin faţă mii de imagini, de tot felul: triste şi foarte triste, fericite şi greu de dus în spate, amuzante şi teribile…  Îmi trecea prin faţă viaţa mea, dură uneori şi totodată… atît de a mea.

Ovidiu îmi povestea despre cum e la şcoală, ce zice diriginta despre examenele de absolvire…. cum se “stă la toate orele” în clasa IX…  iar eu mă gîndeam numai la … cum să fac să nu uit niciodată această dimineaţă, cum să fac să nu uit niciodată mutrişoara lui, în care îl vedeam pe Ovidaş, cel mic, de acum 10 ani…. sau 12… care mă întreba mereu:

- Mami, da cum ma cheamă pe mine?

- Didu-Dadu (Ovidiu-Darius).

- Da cine-i Dadu?

- Tu!

- Da Didu, cine-i?

- Tu!

- Mami, eu ce sunt doi în unu?

….. era mic şi îi ziceam:

- Didu-Dadu! La masă!

- Mami, da cine să vină? Didu sau Dadu?

- Veniţi amîndoi…

Uite, azi, am retrăit momente unice. Azi, am retrăit momente pe care le stocasem undeva, adînc în inima mea… şi, după cîţiva ani în care nu am umblat la ele, am înţeles că acum valorează mult mai mult decît mi-aş fi putut imagina şi puiul ăsta de bărbat care m-a întrecut demult în înălţime, e chiar al meu. Numai al meu. E singurul bun agonisit de mine. Singurul bun care nu se partajează. E investiţia mea. E ceea ce se numeşte “mă sufoc de atîta iubire”.

Am salvat în memoria mea ziua de azi… şi am şters pentru această dimineaţă atîtea zile. De fapt, am şters chiar ani buni…. oameni pasageri, străini…. rămaşi accidental în inima mea, deschisă odinioară ca şi muzeile în “noaptea uşilor deschise”.

Bine că am putut. Că am înţeles. Că m-am prins… la vreme. Aş fi putut rata. Îţi închipui?!

Aş fi putut rata această dimineaţă. Aş fi putut trece pe lîngă ea ca şi cum nu e deloc importantă. Aş fi putut-o pierde pentru totdeauna pentru că “o dimineaţă fericită” nu o poţi pune pe repeat…

Şi cînd mă gîndesc că am ratat atîtea dimineţi, şi atîtea seri, atîţia ani… Cînd mă gîndesc că am atîtea Mape de şters, că s-au pierdut prin inima mea atîţia străini care poate au loc în altă parte, dar nu pot ieşi, pentru că eu… nu-i scor de acolo. Nu le dau liber. … Au şi ei nevoie de o “dimineaţă fericită”, numai a lor…

Mîine, mai fac un drum… încă unul, spre o altă “dimineaţa fericită”.

… spre dimineaţa noastră fericită…. şi pentru ca să o stocheaz, sunt gata să dau afară toţi chiriaşii; sunt atîtea hotele care îi aşteaptă.

Am un copil şi în ochii lui adorm de 14 ani lacrimile mele. Am un copil şi în inima lui se păstrează orice suflare de-a mea. Am un copil şi sunt binecuvîntată de Cel de Sus să-l văd în fiecare dimineaţă apropiindu-se înante de a ieşi, ca să mă sărute.

Zi-mi şi tu, pot eu duce de una singură o bucurie atît de mare?!