Cîtă linişte cunoaşte singurătatea? Da liniştea... de linişte nu se satură????

Trăim într-o lume în care… tot mai repede… mîine devine ieri.

Simone de Beauvoir

Rol dificil, dar frumos: femeia care suportă cu eleganţă o despărţire.

p.s. L-a jucat cineva?  Se dă cumva Oscarul pentru acest rol? Cine-mi răspunde?!

Bu-hu-hu

Bu-hu-hu… Cînd eram mică, mama îmi zicea că semăn cu o buhnă… Cînd mă concentram, făceam cute pe frunte şi eram aşa de serioasă încît îi nenorocea rîsul pe ai mei….

Azi, mi-am amintit de Buhnă…. pentru că sunt morocănoasă de dimineaţă. Ultimele zile pe care le număr… sunt “zilele Buhnei”, pentru că sunt iritată, enervată, într-un cuvînt … pe dos.

Mă doare o măsea,de cîteva zile, da nu aşa…. cumplit mă doare. Căpiez, nu alta. L-am sunat pe medicul meu de trei ori şi de trei ori, am amînat “întîlnirea” pentru că tocmai atunci mă lăsase, zăluda. Şi iaca, acum iar îmi dau seama că vine noaptea şi am să “ciugulesc rîme” de oboseală, dar şi de nesomn. Azi, m-o apucat pe la amiază şi aveam impresia că fac moarte de om. Nici să mînînc, nici să beau.

Mi-am amintit că Zola îşi îneca durerile lucrînd, aşa că …. mă dau maaaare s(î)c(î)riitor şi revin la rubricile UNFPA de la Radio, cu atîta înverşunare, de care nu am mai dat dovadă în ultimii(aproape) 2 ani.

De rîs şi plîns. Mă duc acasă, în scurtă vrme şi ai mei, iar mă vor lua la întrebări….

- Da ce ai?! De ce eşti tristă?!

- Cine-i trist, măi, căpiez de durere, dar mi-i frică de stomatolog.

- Atunci stai. Sigur, stai! Că stai bine!

Reflectez… citesc (mereu vreau ceva litere să am în faţa ochilor; e singurul lucru care mă ajută să mă concentrez), încerc să observ că afară s-a încălzit şi că … stă de cîteva zile să plouă, de dragul meu probabil, dar.. măseaua doare şi gata.  Idioată… şi asta tot femeie e. Proasta! Femeie proastă, lasă-mă în pace… că şi aşa am destule pe cap.. Sunt cea mai stîngace creatură de pe lume, cea mai stînjenită de o durere tîmpă, care îmi dă tîrcoale de cîteva ori pe zi şi rămîne ca o amantă părăsită sub fereastra IUBITULUI EI… Pleacă, proasto!!!! Nu te iubesc!!!! Nu-mi placi! Du-te naibii de unde ai venit!

… nu mă aude, nu mă vede, sau se preface… dacă se preface, înseamnă că nu e chiar aşa de proastă. Înseamnă că are “indincaţii” (sîc) să mă jumulească de nervi numai pe mine, sau anume pe mine (parcă nu e una şi aceeaşi).

Sunt leneşă şi fără vlagă. Vreau la mama şi la tata. Vreau acasă. Vreau să am gripă; atunci mă simt bine. Mă satur de somn…. Mănînc usturoi cît încape şi mă alintă toată lumea… (da, fată… proastă creatură mai eşti)

Acum, toţi mă ceartă, sau mă iau cu binişorul, sau se enervează.

Lăsaţi-mă! Mă duc! Mîine! (da pînă mîine e muuuult).

Lumînarea îmi rămîne cel mai fidel dintre cititori. (Ionuţ Caragea)

Neaţa… luminii şubrede.

Niciodată nu am înţeles cum arde lumînarea şi nu se stinge… mică flacără…aprinsă de atîtea mîini, suflată de atîtea vînturi… şi nu s-a stins.

De ce focurile mari…. rugurile…. se sting de la o adiere de vînt?!

Singurătatea şi sentimentul de a nu fi dorit reprezintă cea mai teribilă sărăcie.

(Mother Teresa of Calcutta)