Fericirea…Un concept relativ și fugar, de parcă mereu ar avea probleme cu autorităţile… O vezi, stai la cafea cu ea, ţi-o pui în loc de capă în acest sezon ca să fii în trend, te lauzi că ţi-e amantă, apoi… hop… şi… NU AI SĂRIT. Iar dacă ai sărit, …apoi „dirept” în groapă.

„ Nu ştiu cum alţii”, dar eu „sunt rudă” cu Fata asta şi dacă se întâmplă să „aibă probleme cu autorităţile”, problemele ei sunt și ale mele. Încep să sufăr şi mă dezorientez cu desăvârşire, pentru că eu chiar nu o caut cu lumânarea şi niciodată nu am zis ferm că sunt fericită. Am mai ales momente de nefericire, când îmi fuge pământul de sub picioare şi nu am cu ce respira. De obicei, când ………deja nu mai contează (să nu ne abatem de la subiect)… după cum spuneam, am momente de nefericire pe care le trăiesc pe viu şi caut cu disperare o cale de a mă debarasa de „răutăţi”. Caut să le sparg… să lipesc cioburile, iar cioburile, după cum ştiţi, trebuie duse la gunoi.

Fericirea, îmi spunea cineva, e în lucrurile mici, de care uităm mai des decât ni se cere, pentru că sunt chiar lângă noi şi nu le mai observăm…

Am şi eu “pretenţiile” mele mici, dar care mă apropie de o stare de extaz. Am norocul în portmoneu numai în cazul în care sunt în deplină armonie cu mine însămi, când sunt acasă, între ai mei, când mi se mai dă o şansă, oricât de mică, când îmi iese mîncarea bună, când reuşesc să fac celor dragi o surpriză, când nu mă jenez să spun „te iubesc” omului drag şi mi se răspunde reciproc, chiar dacă fără cuvinte, când reuşesc să-mi recapăt echilibrul… atunci mă simt bine, în siguranță, cu sufletul luminat.

Anume în așa momente trăiesc viața atât de intens, încât am senzația că m-aș putea uita la soare fără ochelari de protecţie. Şi mi-am luat drept obicei, în asemenea clipe, să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru iubirea debordantă care a venit peste mine așa, deodată, pe care, poate, nu o merit.

Astăzi m-am trezit brusc, cu ciudata senzație că- mi e greu să respir. Aveam impresia că cineva a răsturnat un dulap peste mine. Când am deschis ochii, am văzut fizionomia lui Boris Pavlovici, pisoiul nostru, care- și torcea caierul fără ruşine, la mine pe piept, ca şi cum ar fi fost singurul loc din casă spre care are acces.…fără viză schengen. Am trăit un relax de invidiat în acel moment. Pare absurd, dar e adevărat.

Un alt moment savuros a fost gustul divin al cafelei. Să te trezeşti dimineaţa în compania unui motan leneș alături… de la aroma cafelei adusă de copilul tău… asta mai zic și eu zi de duminică! Cafeaua e delicioasă, ce-i drept, nu prea am înţeles… a fost preparată cu zahăr sau miere?! Şi acum mai îi simt gustul. Sincer!

Iată micile noastre fericiri pe care nu și le poate refuza, cred, vreun muritor, în rest, vine rutina. Celelalte –” înalte” și trecătoare- sunt mizerii pe care noi, oamenii, le-am ridicat la nivel de cult: succes, faimă, maşini luxoase, diamante şi amante, politică şi carieră… lux, vacanţe de răsunet, shopping la Milano şi o noapte “furtunoasă” la “Ritz”, toate launloc sunt deșertăciuni care niciodată nu-ţi dau nici siguranță în ziua de mâine, nici fericire.

În vogă însă sunt astăzi alte ” valori” care sucesc mințile veacului!!! Crema miraculoasă care-ți salvează obrazul de ofilirea firească și te ferește de bătrâneţe… ce stupid… să crezi în aşa ceva, înseamnă să fii proastă … dar proastă… nu şagă! Sau moda cu silicoane… cum, mama naibii, nu se decide nimeni să doneze un rinichi, că tot doare şi tot operaţie e… dar să-şi mărească sânii, poftim… niciun stres, să şi-i taie că sunt prea mari… încă o cheltuială… extensii de unghii…ș.c.l. … mi se face rău de la ele… şampon din suc de … nu ştiu ce porcărie… care, chipurile, “face părul moale şi pufos ca la …. Motanul lelei Mariţa”, șirul poate continua la nesfârșit…

Să-mi spună cineva însă câţi biscuiţi pe săptămână primesc copiii de la orfelinate… ori dacă a auzit careva în ultima vreme vreo discuţie la bucătărie despre cum se descurcă copiii la şcoală?! Sigur, nu. Nu se poate. Acum la bucătărie auzi: “Iubi, poate investim în silicoane vreo 3000 de euro? Că se apropie sezonul estival… şi ştii că aia… a lui “Curulat” are două … şi mai are extensii la unghii şi silicon în buze şi i-o pus şi lui bărbatu-său silicon… să le fie “curu lat” la amândoi… că doar poartă acelaşi nume… şi nu e de bon ton să fii egoist! sau …“iubitule, blana cea de anul trecut nu mai merge… e cam demodată…”

Dacă stai să asculţi, ai nevoie de o cură de “dezintoxicare”. Putred… Nimic din toate astea nu m-ar putea face fericită. Or, din gesturi mici și nevinovate se construieşte o mare iubire, nu din maşini poleite cu aur sau din brațe doldora de lalele…

Doar din priviri se înţeleg oamenii ce se iubesc, și nu prin semnele de la bursele de valori. Deși…nu mi-ar strica să cunosc şi aşa ceva, cred că-i mai atractiv decât Cosmopolitan, care mă învaţă cum se fac copiii „pe diagonală” (chiar sunt curioasă să-mi spună cineva cu cine seamănă odrasla lui făcută „pe diagonală”). Aşa că, să mă lăsaţi cu sfaturile şi cu lecţiile despre cât de bine mi-ar prinde şamponul cu ciocolată albă şi suc de lămâie! Îmi repugnă reţetele astea siropoase care te învaţă cum să fii puternică şi cum să-ţi faci soţul să te observe…

Fericirea e un dar minunat, dat de Dumnezeu doar oamenilor cu suflet mare, capabili de autojertfire și bună-credință. Iată secretul. Şi nu o căuta, că nu e fosta ta soţie. Pe ea nu o găseşti la contabilitate sau la western.. să-ţi ridice „salariul”. Fericirea trebuie să o meriţi. E un job, ca şi familia, full-time. Şi te taxează la minut. Aşa că… munciţi dacă vreți să fiţi fericiţi!