februarie, 2010

Tortul Valentinei pentru cafeaua mea… :)

joi, 11 februarie, 2010
luchian080210_29 

“Ce mai faci? Eşti bine?”, cam aşa se petrec lucrurile de fiecare dată cînd întîlnesc vreo prietenă pe stradă.
Şi aş vrea să-i spun că nu sunt bine… gata-n…. nu mai e. A dispărut. Parcă s-a ascuns. Azi, m-am întîlnit cu cineva despre care pot vorbi mai mult decît despre mine. În primul rînd, pentru că nu-i tace gura niciodată cînd ne vedem (Slavă Cerului… că ne vedem cam de două-trei ori pe an); în al doilea rînd, citeşte ce am scris despre “în-primul-rînd”. A fost întîmplător: eu alergam să caut o locaţie pentru un interviu; eram cam zbuciumată, uşor obosită pentru că urcasem cam 5 etaje, chiar dacă ştiam sigur că e la parter.(gîndurile căutau altă dislocare şi, prin urmare, am urcat ca să le “ridic” de acolo şi să le “schimb garnizoana”). Mai erau telefoanele, care nu mă slăbeau cu “scenele de gelozie”: dacă răspuneam la unul, celalalt ”dădea să moară”, cum ridicam… îmi şi închidea cineva, drept în… (ştiţi unde..).
“Accesul la informaţie” mi l-a cerut mama: “”Ai mîncat?”.

luchian080210_12- Am mîncat, îi răspund eu. Gata orele?
- Ei, gata. Care gata? E abia 11.00.
- Atunci de unde mă suni?
- Din cancelarie.
- S-a întîmplat ceva? Să mă aşez?
- Sigur. Aşează-te. Mîncarea trebuie să se hodinească.
- Mam’ îţi arde de glume? Zi, ce s-a întîmplat? Că doar nu ai lăsat clasa 11-a ca să mî întrebi dacă am mîncat.
- Da ce? Am o sută de copii. Am doi. Am adus registrul şi mi-a veit dorul să te sun. Ce, trebuia să nu te sun?
- Nu, sigur că nu… Mulţumesc. Of, am o săptămînă cam dată peste cap.
- Sîmbătă veniţi?

luchian080210_7- Da, venim. Toţi venim. În componenţă deplină. Ba, chiar şi cu adaos…
- Atunci, fac clătite din doi litri de lapte.
- Da. Din doi.
- Bine, mă duc, că au test cei dintr-a 11 – a. Hai, veniţi, mamii, auzi?! Numaidecît să veniţi.
- Venim.. Mam! Mi-i….
- Rabdă. Ei, cît e pînă sîmbătă…. numai mîine nu e vineri… Hai, la treabă, că ăştia or să răstoarne şcoala.

După ce te întrebă mama dacă ai mîncat, crezi că-ţi mai pasă de ce se întîmplă?! Mama, m-a sunat mama!!!! Şi numai mîine nu e vineri, iar după vineri, mă duc la ai mei… pentru două zile…. două-zile-cît-totdeauna-de-mari.
Gîndurile merg în pas cadenţat lîngă mine. În nări mi se cuibăreşte un delicios miros de cafea, care îmi face tare mult rău şi simt că situaţia va scăpa de sub control dacă nu-l adulmec de aproape. Las totul, pentru un sfert de ceas şi mă aşez într-un jilţ alb, moale… şi tare primitor.
Chelneriţa îmi aduce cafeaua, cu un zimbet exagerat de opărit, îmi cere haina deşi eu nu aveam decît un maieu pe mine (oare ce mai urmează?! poate se mai apropie odată şi-mi cere şi sufletul…).
Caut telefonul ca să văd dacă nu a “băgat” divorţ cumva din cauza neglijenţei mele şi prăjesc, cum un tip mojicos… tot îmi vrea haina….şi mă îmbie… ca un (pune aici un cuvînt tare prost-crescut) să trec cu toate sarsanalele la masa lui.

luchian080210_24Îmi vine să mă ridic, şi ca Uma (tot ea, Karuna) Thurman  în Kill Bill, să-i  ”frec” una (fără ghilimele, că alt cuvînt care să te facă să înţelegi ce simţeam în acel moment nu cred că are Limba Română). Din fericire, veni o cocoană, toată numai paieţele… şi tot feliu de căcăţele…, îmbrăcată în pantaloni trei sferturi… of, oare unde o fi cetit că dacă ai 100 de kile, numai decît trebuie să-ţi pui pantaloni trei sferturi. Ce mai…echipament de drumeţie fata asta, nu şagă - alpinism, speologie, acrobaţie… poate orice. Da, poate să-l “astupe” şi pe mujicul din faţa mea. Iaca problemă, mi-a luat fătuca asta şansa să fie mîndru Quentin Tarantino de prestaţia mea.
Cafeaua se duce ca în nisip, îmi amintesc că astăzi este ziua de naştere a d-lui Miculeţ, de la BMW şi îi vom face o surpriză la Radio Noroc; pentru că e ascultător fidel şi pentru că face maaaare scandal, dacă cineva îi schimbă frecvenţă la spălătorie. Trăiască Victor Miculeţ şi Radio Noroc. Chiar mă bucur ca un copil cînd aud aşa ceva.
Îmi amintesc că a fost şi ziua Valentinei Luchian, şefa de la VIP FASHION şi că am sărbătorit atît de frumos.. Văd pozele pe laptop şi mă minunez: cîtă lume poate să adune sufletul ăsta în jurul ei…

luchian080210_20La Mulţi Ani, Vali, pe blogul meu, cu întîrziere.
Cum stau şi mă minunez de cît de repede trec zilele… simt că cineva mi se adresează, deşi, îmi dau seama clar că nu aştept pe nimeni.
“Drug”… se aşează ca şi cum a ieşit acum 3 minte să se spele pe mîini… “Îţi aminteşti despre ce îţi spuneam”, mă întreabă “drug-ul”??
… eu, stau încuiată, ca o ladă băbească cu “ozoare”…
Auzi, mă obosesc să-i întrerup discursul, matale ai venit pentru că îţi mirosea a cafea sau pentru că…
… “am simţit chemarea parfumului tău”.
- Of, scuteşte-mă. Ce ai, hai zi, şi cară-te. Am nevoie de intimitate.
- Aici, îs cam 50 de oameni. Aproape adunare. Care intimitate, Frunză??
- Zi!!!
- Auzi, dacă mă tot chinui.. şi simt că soţia mea e pe cale să-mi devină prietenă, ce să fac?
- Propune-i unei prietene să-ţi devină nevastă.
- Da, mergi?
- Unde?
- Să te fac nevastă….
- Măi, tu eşti al doilea care îmi încearcă azi răbdarea.
- Hai, înjură-mă, că fără succes încerci să-ţi stăpîneşti o strîmbătură… Zi-i!
- Te duci, măi?
- Mă duc, fa, da vezi că vine nevastă-mea, care mi-e prietenă.
- Cară-te, măi, am spus… Mă car, dar fii atentă la geanta ei, că are vreo 5 euro şi păcat de “capishi” şi de Makler.
(vine şi soţia Drug-ului)
 - Noroc… pupături…
- Ia-l pe ăsta de aici şi roagă-l să vină peste un ceas, dacă tot întîmplător ne-am întîlnit…
- Du-te, măi, ce stai. Parcă te grăbeai?!

Plecă Drug-ul… şi parcă m-am mai încălzit puţin. Vorbim de una, de alta. Rezolvăm împreună cu localul. Ne înţelegem pentru săptîmîna viitoare să mergem împreuna la un consult.
Mă sună iubirea să mă întrebe dacă am mîncat.
- Nu, nu am mîncat. (da mint, de put)
- Ce vrei?
- Paste, de alea cu carte de vită şi sos de smîntînă…
- Hai, unde eşti?!
- Vin… îndată.
- Nu, hai că am chef eu să te iau.
- Serios?? Şi dacă nu ai chef să “mă pui la loc”??
- Am zis că am chef. Şi încolo, şi încoace.
- Bun. Vină, da r-e-p-e-d-e!

Mai departe, nu mai ştiu ce am vrut să spun. Oricum, în capul meu bate vîntul zilele astea. Nu-mi place luna februarie. Nu-mi place şi gata.

P. S. Cîteva instantanee de la aniversarea Valentinei. Un material mai mare şi mai multe “confesiuni”, data viitoare.

UN NIMENI….

miercuri, 10 februarie, 2010

6a00e5503c889888330120a51cc940970b-320wihttp://www.youtube.com/watch?v=txM6rCalTYg

Oameni RARI.. sau despre KOSMOS

miercuri, 10 februarie, 2010

Pînă la sfîrşitul acestei săptîmîni, blogul meu va avea o haină nouă şi o nouă adresă.

http://www.indianazlotea.md/

Mulţumesc celui care a crezut în mine şi în argumentele pe care i le-am adus.
Are un cuvînt care îl caracterizează, mai ales în situaţiile în care vorbeşte despre ceva ce merită atenţie: KOSMOS!
Pentru Omul Rar, “Kosmos” înseamnă: “nemaipomenit”, “fără cuvinte”, “formidabil”… da, … şi

mai are un cuvînt care spune multe despre el: INTERESANT!
Cînd spune “INTERESANT”, trebuie să-l priveşti drept în ochi, altfel, rişti să pierzi semnificaţia acestui cuvînt.

Pierzi filmul, jocul, luminile din ochii lui, care se aprind atît de rar şi ard atît de puţin.
Pentru el “INTERESANT” e sinonim cu cel puţin 20.000 de cuvinte şi tot atîtea situaţii. Într-un cuvînt, “Interesant” înseamnă un fel de dicţionar. Poate să însemne: “Nu, nu văd nimic interesant aici!”, sau “Da, chiar merită”, sau… “Da, poate merită, dar nu e ceva interesant pentru mine”, sau… of, nu mai ştiu… tare multe.
490La el, privirea spune tot.  
E cel mai obiectiv suflet pe care l-am întîlnit şi cel mai bun “sculptor” de Personalităţi. Dacă ai norocul să-l cunoşti, strădui-te să nu pierzi niciun moment în care ai putea să înveţi ceva de la el. Crede-mă, ai toate şansele să iasă “ceva” din tine, dacă îi urmezi sfaturile, asta dacă ai noroc să ţi le dea. Pe cît de direct este, pe atît de sensibil. Prea ocupat, prea rar. Atît de rar… Am avut noroc să-l cunosc, la fel cum am avut noroc să stau de mai multe ori deoparte. Să ascult. Să observ. Să iau tot ce pot mai bun de la el. Uneori, vroiam să-l sun şi să-i zic: ”HUK, am o situaţie cam încurcată… am nevoie de un sfat”, dar de fiecare dată mă gîndeam că o să aud de la el altceva decît vreau să aud… şi mi-era frică.
De-a lungul anilor, am învăţat de la el că Dicţionarul de Sinonime are destule “scăpări”: de exemplu “curaj” înseamnă şi “obiectivitate” şi “verticalitate” şi “multă muncă”, dar şi “onorarea obligaţiunilor”, sau …. că atunci cînd HUK  îţi cere părerea, asta înseamna că el aşteaptă de la tine ceva clar, bine formulat şi “în termen”.
Am mai învăţat că atunci cînd îţi spune: ”BUNĂ DIMINEAŢA!” nu e întotdeauna de bine, că “Ne întîlnim la 9.00 presupune o întîrziere de maxim 1 minut şi nu 15″.
Am mai învăţat de la el că Nilul are atîtea capcane şi atîtea enigme de descoperit…
Am mai învăţat de la el că o familie înseamnă: NU TU, NU EU, da AMÎINDOI!!!!!
Şi am învăţat de la el să iubesc fotbalul.
Despre el, ca şi despre mine, nu pot să vorbesc frumos, cu metafore şi tare “Interesant de citit”.
Despre el trebuie să spui adevăruri. Asta şi fac.
E un OM RAR, care nu mi-a zis că ceea ce vreau să fac e INTERESANT sau COSMOS, dar am simţit că a înţeles că mă zbat pentru ceva foarte IMPORTANT pentru mine şi pentru oamenii care au încredere în mine..
Şi pentru asta vreau să-i mulţumesc. Pentru că mi-a dat libertatea să visez frumos, mi-a redat Încrederea că atunci cînd îmbraci visele în încredere şi profesionalism, şi le faci pentru Alţii, ….totul va fi bine.
Şi vreau să muncesc. Mult. Atît de mult, încît să pot odată să aud de la el: Da, e INTERESANT!
Acum, îi mulţumesc pentru lumina pe care a suflat-o în inima mea stinsă.
S-a aprins şi vrea să scrie. Despre SUFLETE MOARTE. Despre cei care sunt… şi nu-s, care muncesc de ani de zile peste hotarele acestei ţări şi nu mai văd capătul. Despre ei. Şi dacă ajung în martie în Spania să ascult “Poveştile vieţii” lor, înseamnă că această primăvară e binecuvîntată.
Îţi mulţumesc de susţinere.
P.S. Nu am să te dezamăgesc. Şi poate vreodată, am să aud de la tine: Da, asta se numeşte KOSMOS!
p.s. În cîteva zile http://www.indianazlotea.md/.
Despre încă un proiect, am să Vă vorbesc în cel mai apropiat timp. E interesant şi e ceea ce mă face să simt satisfacţie… Lucrez mult la el, nopţile cu “el” (Proiectul) le petrec. Şi va merita. Altfel, nu mai cred în KOSMOS cum nu cred …. vorbelor duse de vînt.

O partidă de ping-pong, un genunchi jupuiat… şi crampe de la rîs…

miercuri, 10 februarie, 2010

Cam aşa aş fi spus acum cîţiva ani: o seară banală.

Azi mi s-a părut atît de frumoasă. Nu am rîs demult atît de zgomotos: de situaţie, de performanţă, de cum alergam ca un cîine la legătoare, de la un colţ  al mesei la altul, să prind măcar o minge… Ovidiu rîdea de mine.
Ce mare e… Îmi explica regulile jocului… şi în acele minute, atît de însemnate pentru un copil şi părintele lui, îmi roiau în minte atîtea gînduri: poţi merge la adunarea cu părinţii, poţi să faci minuni în ale educaţiei… nimic nu se compară cu momentele în care copilul şi părintele fac o “echipă”.
ping_pongCît s-a dus după o apă, observam ce se întîmplă în jur; la masa cu numărul 5, doi tipi, la costum, aleargă ca nebunii, la masa de alături doi, el şi ea, “învaţă” să se atingă. El se apropie de fiecare dată cînd ea ratează şi aleargă după… “explicaţii”, ea, ca şi cum toată viaţa ei depinde de această partidă, clipeşte din ochi, ca o proastă, şi nu se lasă bătută pînă nu rămîne ăsta la ea…(se vedea de la o poştă)
Mi-am amintit şi de “anotimpurile” mele şi de vremurile de la cămin. Acolo aveam o masă de tenis şi două cărţi de “comunism ştiinţific”, păstrate cu sfinţenie. Cu ele am ajuns în “lotul naţional” al căminului “Luceafărul”. Băieţii de la filologie (cam puţini) organizau aşa-zisele ”întreceri”, o “reprezentaţie” tare aşteptată de ei, aproape ca şi Jocurile Olimpice.
Curcile, proaspăt înmatriculate, (şi eu eram în lista asta) se dădeau de ceasul morţii să demonstreze că au făcut “sport de performanţă”; ei…. voiau să le demonstrăm, în timp real, cît “sport de performanţă” putem face. În ”Camera Leninistă” avea loc un fel de “tragere la sorţi”. Unele se prindeau din prima şi atunci zburau înjurăturile ca mingea de ping-pong, fără să fie atinse de ”comunismul ştiinţific”, altele “îşi semnau” certificatul de căsătorie cu anticipaţie, ultimele îşi încheiau cariera sportivă într-un pat îngust de “setkă”… Cam toată istoria. La ce mi-am amintit de ea?! A! Da! La noi, performanţă nu a făcut niciuna: Liliana i-a luat la înjurat pe băieţi, mai ales pe Vitalie (nu spun numele, că o mai da nevasta lui pe aici), Ala juca ping-pong foarte bine şi i-a lăsat muţi pe toţi, eu… nu mă pricepeam şi în plus, unul dintre băieţi era dintr-un sat cu mine şi tata îl rugase “să se angajeze” un fel de “străjer”. Vrei, nu vrei… bea.. Tolică agheasmă. Parcă aşa îl chema.
Şi mă termina individul psihic. Nu putea nimeni să intre în odaia 48: ba venea el cu “proverka”, ba venea iubita lui. Nu ştiu cum o chema. Noi îi ziceam Lorica. Era ca un ciobănesc german, ba nu, mai rău… pitbull, deşi fetele îi ziceau “ovcearka”. Tare ne mai enerva…, dar îşi luase în serios “meseria” şi chiar o făcea calitativ. Îi povesteam azi lui Did despre vremurile de atunci, despre cum veneau băieţii în camera fetelor să cînte “Galbenă gutuie”, sau “Zaraza”… şi eram tineri, şi parcă neliniştiţi… dar, uite, că dacă venea Nanu Vasea la Nana Liliana, dormea cu mine, de-a picioarele…. Îi povesteam… şi Ovidiu, la faza asta era să leşine de rîs…
“Chiar dormea cu tine, de-a picioarele, nanu Vasea???”, mă întreabă şi văd că se îneacă de rîs….
Păi, da, aşa era. Nu era “primit” să doarmă într-un pat.
Mă uit la el şi simt că-l iau cîrceii de atîta rîs…
- Şi dacă venea prietenul tău?
- Dormea cu nana Liliana, adică… nu cu ea, dar într-un pat cu ea, la picioare, sau pe patul Alei… dacă ea era plecată acasă…
- Eraţi nebuni?!
- Nu, doar că nu se cădea…. să dormi cu un bărbat…
- Mama… da se cădea cu un bărbat străin, de-a picioarele.. ?! Da nu erai geloasă că dormea cu altcineva prietenul tău, chiar dacă şi la picioare??
(Îmi dau seama că eram chiar cretini… şi cu atît mai ruşinată mă simt…)
Moare de rîs el.. şi-mi zice că abia aşteaptă să-i povestească Otiliei… ca să se distreze pe seama noastră… şi că o să-l sune şi pe Darius (fiul nanei Liliana) ca să-i povestească despre peripeţiile “bătrînilor”…

…Azi, paletele erau noi-nouţe. Sala imensă şi atît de caldă. Ovidiu atît de aproape, lumea atît de bună, viaţa atît de frumoasă.

p.s. Seara a reuşit, chiar dacă mîine crampe voi avea de la rîs, nu de la ping-pong….

Suntem cîntec…

marți, 9 februarie, 2010

 

note muzicale“Noi suntem ca un cîntec, nu credeţi? Un cîntec nu se poate cînta niciodată de la sfîrşit spre început. Trebuie să-l cînţi totdeauna îndreptîndu-te spre sfîrşit. Pe parcurs, în timp ce cînţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfîrşitul se apropie totuşi, oricît l-ai amîna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cîntecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amîni doar sfîrşitul.”
“Scrisori imaginare”, Octavian Paler

P. S. Unii sunt cîntec, alţii doar refren… un trist refren.