octombrie, 2009

Încă un gînd al acestei nopţi fără sfârşit…

miercuri, 7 octombrie, 2009

Fericirea este una dintre feţele ascunse şi nespălate ale suferinţei. (Soren Aabye  Kirkegaard)

Gîndul acestei nopţi..

miercuri, 7 octombrie, 2009

Să mulţumim cerului că ne-a lăsat un pic de iluzie, care ne îngăduie să fim folositori şi plăcuţi altora – adică să nu ştim ce gîndesc despre noi prietenii noştri; să-i mulţumin pentru că lumea nu este făcută din oglinzi care să ne arate ce figură facem şi să ne înfăţişeze exact ce se petrece în spatele nostru… (George Eliot)

p.s…. Fără P.S.- um.

Maria Şleahtiţchi

marți, 6 octombrie, 2009

Nu avea părul scurt, vopsit cu cărămidă sau decolorat cu apă oxigenată. Nu avea permanent, deşi era măritată. Nu-i ţăcăneau flecurile de metal cînd mergea, mai mult, cred că nu şi le-a schimbat niciodată pe cele originale. Zbura. Mereu. Nu ştiam niciodată cînd va intra în aulă şi nu am văzut-o nicicînd să stea la “bună ziua” pe coridoare.
Era alta. Nu ştiu cum să zic…. îţi lua sufletul şi-l ţinea în buzunarul taiorului pînă la pauză. Era atît de alta, încît mereu mi-a fost frică să nu o dezamăgesc.
…şi m-am legat de ea, deşi nu i-am spus-o niciodată. Pentru că m-a învăţat să-mi scriu gîndurile, să fiu coerentă şi (uneori) explicită, m-a învăţat cînd şi cum să citesc din Eminescu. La un moment dat, mi-a zis simplu: “Gata, fată, e prea mult Eminescu în capul tău.”
De la ea mi se trage cărarea pe mijloc şi coafura “linsă de viţelul bunicii”. (adică fără bucle şi sarmale)
De-ar şti cît de mult a făcut pentru mine…
Mirosea frumos. Ca un copil. A levănţică. Mirosea a flori de cîmp şi sinceritate. Avea încredere în noi, iar noi îi răsplăteam încrederea cu iubire. Toţi o iubeam. Şi mama mea care nu o văzuse niciodată, şi tata care ne poreclise pe amîndouă “molii” şi care mă tot speria că se duce odată la Universitate să-i spună că i s-au aşezat rărunchii de atîtea cărţi cît a tot tîrît în spate de la Iaşi pentru mine la recomandarea ei…şi iubitul meu care avea urechile scorojite de atîtea povestiri despre ea.
Era o doamnă. Una adevărată. O Doamnă prin naştere. Purta părul drept, slobozit pe umeri, cu o cărare pe mijloc. Era rar, nu avea o coadă de cal năzdravan, eu o aveam. Al ei, îl strîngea uneori într-o codiţă de şoricel gri-petrol, aşa cum e şi a mea acum, peste 15 ani.
Avea şi un zimbet, de ştrengăriţă prinsă la copacul cu cireşi amare al vecinului. Era tînără şi frumoasă, şi deşteaptă, şi bună, şi o profesionistă.
De la ea am învăţat cum “cade în sus Luceafărul”. Şi avea un nume, curat ca şi ea. Maria.
E profa mea de literatură. Maria Şleahtiţchi. Mi-a predat “Curs special de Eminescu”.
Îi sunt recunoscătoare pentru simplu fapt că nu o singură dată şi-a oferit plămînii, ca să putem respira prin poezie.
Şi a reuşit.

Recunoştinţă….

vineri, 2 octombrie, 2009

‘neaţa!
M-am trezit. Aiurea. Am impresia că-s mai obosită decît aseară cînd mă culcasem. Cel puţin intenţionam să dorm măcar …cît este recomandat.  Nu a fost. Capul vuieşte, am impresia că îmi pică carnea de pe os.
Sau vine virusul şi peste mine, sau toamna asta îşi bate joc de planurile mele. Nu-mi pot găsi nici o ocupaţie care să mă inspire la ora asta. Gînduri….gînduri… gînduri… mă doare capul de la ele. Şi-s aiurite, sfinte Sisoe, (că tot adormisem aseară cu “Minunile Sf. Sisoe” de G. Topîrceanu), şi-mi par atît de realizabile, încît adorm fericită uneori, ca o proastă şi … ca o proastă mă simt cînd mă trezesc. (pînă şi în oglindă mi-i ruşine să mă uit)

Încerc să-mi amintesc ce căutam eu aseară prin bibliotecă de am dat de Topîrceanu şi de “minunile sfîntului…”.
Ştiu că … m-am cocoţat în pat pe la 22.00 şi m-am apucat de schiţat nişte idei pentru campania “Redescoperă Moldova cu Radio Noroc”. Apoi, toate au luat-o razna… Ba mă luau năduşelile şi rugam să mi se deschidă geamul, ba mă luau frigurile. În ţopăiala asta .. geam – pat – geam… sfîrşi prima repriză  la ProTv. Cred că nu aş fi ştiut cine joacă dacă nu realizam într-un sfîrşit că-mi crapă timpanele de la gălăgia tribunelor goale.
Pînă la… “dau în păcat” nu mai e cale lungă…iar şansele ca nu numai Dinamo să sfîrşească prost, dar şi ai mei… cresc direct proporţional cu prostiile pe care le fac ăia pe teren. ( nu au fost prea străluciţi nici ăia de la Panathinaikos)

..Alo!!!!! Daţi mai încet că-mi crapă ţeasta!!!

Piticul… ia atitudine imediat. Parcă-parcă vru să-mi rezolve problema.. şi … de aici începe povestea cu Frumoasă din pădurea Adormită… Oameni buni, încremeneşte copilul meu cu telecomanda aia nenoricită în mînă.
Ovidiu!!! la tine mişcările sunt pe slow motion?! dă mai încet… că lepăd casa.
………….
Liniştea s-a instalat cînd s-a sfîrşit meciul, dar nu pentru multă vreme. Pînă la rezumat. Şi aici nu am mai răbdat.
hai… că am ajuns în sfîrşit la Sf. Sisoe.. adică mi-am amintit cum am ajuns să citesc asta aseara…
M-am enervat şi cînd mă enervez, am nevoie de ceva litere să buchisesc. Ce era la margine, aia am luat….

Boon, pînă aici. Aproape 5.00 în Chişinău, iar eu nici măcar închişi nu pot ţine ochii…

Şi uite, dau de numărul de vizualizări… în ultima vreme.
1000!!!! Atît de puţin pentru lumea mare, dar atît de mult pentru mine.

Aş mai fi scris. Vreo prostie, că la ora asta, după o noapte nedormită (cam 2 ore), nu mă mai duce capul la lucruri deştepte, dar o las pe asta, că tot m-am chinuit un ceas, să fie drept exemplu cu eticheta: “Aşa nu trebuie să scrii!!!” şi mă duc pînă la baie să-mi trag trei palme şi să-mi zic: Ce faci, Nebuno?! Asta-i scris la tine?! Asta-i temă?! Asta-i idee?! Nu ţi-e ruşine de cei 1000 de oameni care au intrat la tine?!
Spune-le mulţumesc. Pentru că nu ţi-au trimis vreo porcărie, pentru că ai noroc, pentru că poţi spera că după un somn lung vei fi mai inspirată.

p.s. Nu scriu pentru mine. Eu, nu ştiu cum,… da parcă mai tare vreau să-mi trăiesc viaţa decît să o scriu pe blog. Scriu pentru că-mi place să scriu. Scriu pentru că vreau să intri, vreau să ştiu că nu sunt singură.
Sunt sinceră, atîta cît pot fi, cît pot să-mi permit, pentru că pînă la capăt niciunul dintre noi nu poate fi sincer, nici măcar atunci cînd rămîne faţă în faţă cu sine însuşi.
Aşa că nu am să încerc să te conving despre cît de “despletită” vin în faţa ta, nu am să postez numai “ceva drăguţel”, nu am să stau să “ling” ca totul să fie perfect. Poate mi-a scăpat vreo atributivă neizolată, din alea explicative, sau poate am izolat o determinativă, sau poate altceva mi-a scăpat… şi astea nu sunt  singurele păcate.
Mi-i ruşine?! Nu ştiu. (dacă sincer, da, dar uite că nu am recunoscut din prima).
Primeşte-mă aşa cum sunt şi lasă-mă să-ţi spun cît de mult însemni pentru mine. Lasă-mă să-ţi spun ce am simţit eu cînd am văzut cifra de 1000… lasă-mă să-ţi spun cît de mult vreau ca cifra asta să-şi înmulţească zerourile. Şi cît de mult îmi doresc să nu te pierd.

Îţi mulţumesc pentru că exişti, oriunde nu ai fi.