septembrie, 2009

Mîndria am vîndut-o…

sâmbătă, 26 septembrie, 2009

“Mîndria am vîndut-o…”, aşa zice cîntecul.
Mi s-a întîmplat şi mie, şi ţie, şi tuturor celor care s-au întîlnit odata pe uliţă cu zimbetul şiret al unei iubiri din alea care te năucesc şi te lasă bezmetic pe o vreme îndelungată, deşi dex-ul vorbeşte despre o scurtă perioadă de tulburare cînd explică ce o mai fi însemnînd şi acest lucru. Am trăit acest sentiment care te duce la pierzanie. Eşti bolnav: toţi ştiu asta, numai tu nu…. Un fel de cancer. Toţi văd că eşti altul, numai tu te vezi acelaşi. Toţi ştiu că te prăpădeşti, dar nimeni nu are curajul să-ţi spună, ca şi cum ţi-ar proteja ultimele zile….
Da, am trăit şi eu emoţia asta. Dezolantă imagine.
La început totul e atît de frumos şi colorat, încît ai impresia ca eşti distribuită într-un film american cu happy end… da nu e chiar aşa.
Poate am să revin într-o zi la această postare, acum nu pot. Nu vreau să-mi amintesc.
Acum e altceva.

Acum în inima mea au înflorit macii. În toamnă… Nu mă crezi, nu?!
Macii viselor mele, macii pe care încă nu i-am văzut. Sunt fragili şi ştiu că trăiesc puţin, dar sunt mulţi… şi chiar dacă vor muri anul acesta, sigur vor înflori şi la anul. Pînă acum, în mine avea loc numai vîntul. Hoinărea şi el, fără treabă. Trist şi neiubit. Tot el a dus atîtea seminţe…care s-au prins în dorurile cele mai stinse, cele mai ascunse, cele mai cele…. Nu găsesc cuvinte, nici măcar nu le caut. Stau deoparte şi privesc cum în inima mea, în plină toamnă, au înflorit macii….

….. şi dacă mor.. sigur vor înflori şi la anul.

Despre nimicuri…

marți, 22 septembrie, 2009

calze-cuore
Ce zi mai fu şi azi… Nici nu ştiu cum a fost. Ştiu că la un moment dat am tras pe dreapta, am oprit motorul şi mi-am zis: gata, pitic, pentru azi gata. Aveam programate atîtea întîlniri, aveam atîtea de făcut, deşi eram într-o dispoziţie,… (auzi, vreau eu să fiu sinceră, da mint de put…. care dispoziţie… nu că nu aveam dispoziţie, nici pe mine nu mă aveam…mă au toţi, numai eu nu mă am…). Aşadar, oprisem motorul… într-un sfert de oră trebuia să mă întîlnesc cu cineva de care depindea oarecum cursul acestei toamne…. ştiam că nu vreau să văd pe nimeni, dar mai ştiam că sunt prizoniera cuvîntului “trebuie!”…. În vremuri de demult, egiptenii şi romanii desenau chipul duşmanilor pe talpa încălţămintei. Astfel, îi călcau în picioare. Nu e prea serioasă “răzbunarea”, dar cred că e singura modalitate de a te debarasa de umbre. Amuzant pe alocuri, dar dacă funcţionează……. cine ştie, poate într-o zi iau un creion şi mă apuc să-mi pictez tălpile…. .

De ce?

joi, 10 septembrie, 2009

blue_moon_by_thienbao

E toamnă. Cred că una dintre toamnele mele cele mai ciudate. Toamna asta nu are nimic de dat pentru mine. Se pare că nu are nimic pe stoc, iar eu, ceea ce-mi dă ea la reduceri, nu prea vreau să iau… Uite-aşa şi trăim…
Astăzi e joi. Nimic deosebit. Aştept week-end-ul să-mi împlinesc somnul, deşi nu prea cred că voi avea noroc, mai ales că în ultima vreme nu mai am somn. Aseară am decis să mă holbez la nişte filme şi o oră mai tîrziu regretam ideea..nimic care să mă ţină legată de fotoliu, nimic care să mă facă să las cartea, care la drept vorbind, e şi ea o porcărie.
Stau cîteodată şi mă întreb: de ce atît de des căutăm răspunsuri?! Pentru că avem întrebări, sau pentru că ştim că nu le vom primi…răspunsurile, adică.
În copilărie, ai mei îmi spuneau “Deceiuşca”, în loc de “Dinuşca”. Toată ziua îi nenoroceam pe ai mei cu întrebările: da de ce nu plouă cînd vreau eu, da de ce bomboanele strică dinţii, da pîinea nu… da de ce eu nu mă văd cînd dorm, da de ce nu pot să dorm fără să dorm….
Ai mei erau înnebuniţi, aşa că au răsuflat liniştit cînd a apărut “Ce? Unde? Cînd?”…..
Bucuria nu a durat mult….eu nu găseam răspuns la întrebările care mă interesau acolo….

Nici azi nu ştiu unde să găsesc răspuns la cele mai banale întrebări…moon
De ce întotdeauna ceea ce e imposibil de avut, e mai frumos şi mai tentant?
De ce iubirile fără răspuns sau poveştile care se termină prea repede şi prea puţin frumos, ne macină mai multă vreme sufletul?
De ce rupturile subite care te lasă cu mii de întrebări sunt mai intense decât cele în care ai ocazia să-ţi iei rămas bun?
De ce fericirea sincopată e mai bună decât cea de lungă durată?
De ce…?

Recunoştinţă…

vineri, 4 septembrie, 2009

pupp3
Multumesc tuturor care au intrat în ultima vreme pe blogul meu.
Am luat-o încet, fără să-mi pun scopul de a avea cît mai mult public, rar se întîmpla să caut cîtă lume a intrat pe la mine. A fost un fel de a mă face auzită atunci cînd nu găseam ochii în care să mă sprijin. Nu aşteptam neapărat cineva să citească, sau să lase careva urme că a fost, dar, cînd am văzut primul comentariu, am avut impresia că în sfîrşit m-aţi descoperit şi nu mai sunt singură pe această insulă.

Azi, cifra vizitatorilor era de 800.
Gîndurile o iau din nou razna şi nu vor să se joace de-a “fata deşteaptă care ştie ce scrie…”.
De asta, nu mai scriu nimic.
Vă mulţumesc şi las bucuria asta pe care am trăit-o să rabde, aşa cum m-a învăţat un suflet drag.

Rămîn datoare tuturor sufletelor calde care au intrat în casa mea şi s-au descălţat la uşă….

Versuri pe verso la Radio Noroc

vineri, 4 septembrie, 2009

Murim… ca mâine

Magda Isanos
E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare…

Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.