august, 2009

Frinturi…

duminică, 23 august, 2009

dsc_2189
Voiam astăzi să fac atîtea lucruri. ..
Să mă trezesc devreme, mai devreme decît se trezesc gîndurile mele. Voiam să ies singură, pe neobservate, voiam să le las acasă, dar nu a fost.
Am vrut să mă cert cu amărăciunea unei cafele, nu cu amarăciunea din sufletul meu, să stau aiurea la o terasă..să privesc cum trece lumea pe alături, să aştept o ploaie, că tot se anunţă la Radio. Voiam să mă plimb aşa, fără treabă, dar cu o mutră serioasă, ca nu nu se priceapă nimeni că umblu aiurea. Voiam să dau cu nasul în vitrine colorate, scumpe, dar să nu intru. Voiam să întilnesc un om drag şi să-i spun ce dor am avut de el. Voiam să mi se întiămple vreo minune…
Voiam să prind venirea lunii, sau a unei furtuni. Voiam să intru într-un rîu şi să pierd acolo ceva, iar apele lui ar fi dus departe-departe ceea ce am vrut eu să pierd.
Am vrut să fac astăzi atîtea lucruri…

Gîndul acestei zile

miercuri, 19 august, 2009

“Rănile sufletului se deosebesc de celelalte prin aceea că se acoperă, dar nu se închid; mereu dureroase, mereu gata să sîngereze cînd le atingi, ele rămîn în inimă vii şi deschise. “
Al. Dumas

Expresul se seara…. la şcoală

vineri, 14 august, 2009

nd34112-1
Ce frumusete de poezie am gasit….pentru Expresul de Seara… :) :)

Prima lectie

Alexandru Vlahuta
In coltisorul ei, stapana
Pe-un vraf de jucarii stricate,
Din carti de joc, din hartioare
Ea-si face parcuri si palate;

Vorbeste, rade cu papusa…
Ce fericite-s amandoua
Ca s-a putut, din vechi nimicuri,
Zidi o-mparatie noua!

Papusa n-are nas, e cheala,
S-un brat din umar ii lipseste,
Dar Mimi-o vede tot frumoasa:
Caci ea e mama, s-o iubeste.

Stau si ma uit, cu cata grija
A rezemat-o de-o cutie,
Si-i duce bunatati la gura
Cu lingurita, s-o imbie:

Asa, papa frumos, fii gigea,
Papa cu mama, sa cresti mare…
Apoi o sterge, o saruta
Si-i pregateste de culcare:

Intr-un pantof i-asterne carpe,
Ii face loc s-o cuibareste:
Inchide ochii si fa nani.
Papusii nu-i e somn… scanceste…

E rasfatata, vrea sa-i cante,
Si basme de-ale ei sa-i spuna…
O, e un chin pan s-o adoarma.
Noroc ca-i Mimi mama buna!

Sa nu te-ncerci s-o iai in brate,
Ori s-o saruti, ca nu se lasa;
Ce-i ea, copil? Nu-si vede capul
De suparari, de griji, de casa…

Ma umfla rasul… ce draguta-i
In demnitatea ei de mama!
Si cuget la o viclenie:
Te fac eu sa ma bagi in sama!…

Pe-ascuns, din buzunarul hainei
Ma fac ca scot o pasarica,
Si-ncep sa-nsir ce pene are,
Cat de frumoasa e si mica…

Ce bine-mi pare ca nu-i nime
Sa vada ce am eu aici!…
Dar cine-o fi? Aud prin casa
Un tropot de picioare mici…

Ma-ntorc. Cu ochii mari si limpezi
Ma farmeca, lingusitoarea!
Ce cauti, mama de papusa,
Fudula mea de-adineoarea?

Se uita dupa pasarica,
Si i se pare c-o si vede;
Degeaba-i spun c-am amagit-o,
C-am vrut sa rad de ea… nu crede.

Cersind, manutele-si intinde
Si de genunchii mei s-agata…
De-ai sti tu pasarica asta
Ce adevaruri te invata!

(Taci, ca doarme papusa!MIMI)

Copilărie…. (IV)

luni, 10 august, 2009

05_09_09-091
De fiecare dată cînd vorbesc despre copilărie, vorbesc şi despre anotimpuri. Pe tot arborele genealogic Racu……toate femeile şi aproape toate nepoatele au făcut filologie. Eu am fost prima care a sărit din schemă…..adică s-a lăsat de „predicate” după ce a absolvit.
Mama, ca orice cadru didactic, cînta în corul profesorilor din sat…….tata era altfel de „cadru”. Ştiu că mereu făceau glume în casă la capitolul ăsta. Nu ştiu cum nu avea probleme la şcoală. Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa cu o teribilă groază faţă de cuvîntul „trebuie”.
De unde vin…Mi-i greu să-mi amintesc ce zi era atunci cînd am venit pe lume. Mi-a spus mama că ploua. Infernal. Aşa cum îmi place mie. Şi suna nebuneşte soneria de la toate şcolile. Începea vacanţa.

M-am născut la 25 mai, de “ultimul sunet”.
Numele! M-a făcut cunoscută numele, pus de altcineva. De părinţii mei. Au existat momente în care am vrut să-mi iau alt nume, să-l abandonez. Şi am făcut-o. Oarecum indirect. Toţi îmi spuneau Diana. Asta pînă am întîlnit multe Diane. Multe şi proaste. Atunci ne-am împăcat. Eu cu Indiana.

Caracterul l-am moştenit de la tata.
Copilăria şi tata au pecetluit definitiv caracterul meu. Ceea ce trăiesc acum nu e decît buna organizare a copilăriei. Ea mi-a imprimat un amestec de măreţie şi slăbiciune, de compasiune şi ingratitudine, ale căror victime sau beneficiari au fost cei apropiaţi mie. Copilăria explică totodată sfiiciunea şi forţa mea lăuntrică, naivitatea şi ambiţiile, tot ceea ce la omul Indiana seduce sau irită. A-ţi vorbi ţie despre copilăria mea, înseamnă a-ţi spune pînă la ce grad m-a dominat acea perioadă din viaţa mea.. Fiecare individ, în clipa cea mai ameţitoare a gloriei şi a norocului, se va întoarce spre copilărie fascinat de teama pe care i-a păstrat-o. Copilăria îmi furnizează cele mai emoţionante teme, poezia cea mai gingaşă. Întrega noastră viaţă poartă – în puritatea sufletului, în candoarea şi, cîteodată, şi în cruzimea lui – amprenta copilăriei.
..La înfăţişare, semăn mai mult cu mama. Brunetă e şi ea. Nu prea înaltă. E foarte frumoasă. Se trage din neam de greci. Cu acest amănunt îmi place să mă laud des. La caracter, cu tata. De la el, am moştenit talentul de a-mi apăra interesele şi de a-mi demonstra puterea. Şi egoismul, bineînţeles. Fiul meu a moştenit de la mine talentul de a manipula. Ştie să o facă la fel ca şi mine. Dar să nu credeţi că e una dintre cele mai rele calităţi. Eu pot să manipulez absolut inconştient. Am mereu nevoie de cineva.. să mă educe, să mă ţină în „frîu”. Sint Pisică…. şi Gemene, o combinaţie ideală de calităţi native nu tocmai pozitive…dar extrem de utile pentru o femeie. Dacă nu mă educă lumea pe mine, îi educ eu pe ei. Îmi amintesc, în copilărie, veneam acasă de la şcoală, puneam mîinile în şolduri şi începeam să latru…

- Aşa… Asta ce mai e? Iarăşi trebuie să dau eu cu aspiratorul?
Mă bucur tare…că fiului meu îi place ordinea. Aşa că, fără accidente.
………………..
dscf0041-2
Casa pe care au construit-o părinţii mei, începînd cu anul 1979, era o casă mare din cărămidă afumată, un un etaj, situată în fundul grădinii bunicilor şi despărţită de casele vecine prin ziduri joase, pierdută oarecum în şirul de case asemănătoare, care îşi duceau traiul acolo, cu o exasperată monotonie în lungul unei mahale fără sfîrşit. În faţa casei se afla un petec de grădină, pe care eu o consideram atunci mare cît un hectar, mai ales cînd mă punea mama să plivesc buruianul dintre flori. Pe stînga, grădină era mărginită de nişte tufe imense de mălin sălbăticit, care mai mult îl ţineau umbră, decît făcea zmeură. Sincer cuvîntul mălin îmi place mai mult decît zmeură. Iar capătul grădinii era marcat de două rînduri de pomi fructiferi – meri tomnatici, un păr păduchios, doi vişini proşti şi un gutui. Mie îmi era drag gutuiul. Nu ştiu de ce. De cîte ori îmi era greu pe suflet, mă duceam şi vorbeam cu el. Aveam impresia că e orfan, dar avea o coroană regală, deşi cam stranie. Serile de vară îmi plăcea să le petrec sub coroana lui. Acolo am susţinut şi primul concert. Şi acuma mi-i drag. A îmbătrînit, dar mă recunoaşte de fiecare dată cînd merg să-l văd.
dscf0042
Merii?! Despre ei nu prea am ce să povestesc. Făceau mere; făceau pentru mine acele două mere pe care le puteam lua la şcoală. Primele zile le lustruiam cu un petic de la cuptorul bunicii, de te apucau cîrceii de jale de venea recreaţia mare cînd urmau să fie sacrificate. Nu mai stau să-ţi spun că erau viermănoase; despre vieţuitoarele din “adîncuri” tata găsi o minciună gogonată, dar atît de originală încît nu mai avea rost să mă pun în poară: viermii se trag la curat, natural şi fără otravă. Curtea era în spatele casei. Iată acolo, în acel sumbru decor de la ţară, noi am trăit cele mai senine ceasuri ale durutei noastre vieţi.

indi-56Apoi, toate s-au rupt.
……
Noaptea aceea, în care la o fereastră de spital lumina s-a stins, anunţînd moartea fratelui meu, a rămas pentru mine una dintre cele mai triste amintiri. Armonia familiei s-a destrămat în noaptea ceea pentru totdeauna. Suferinţa şi efortul de a întreţine cît de cît stabilitatea psihică a părinţilor mei, au ruinat pentru totdeauna fragila bucurie din ochii mei. O depresie nervoasă m-a obligat să renunţ la copilărie. Sfîrşitul acela de vară fu începutul unei perioade groaznice, a cărei apăsare, o voi resimţi întreaga mea viaţă. Din acel an, viaţa familiei noastre era urmărită de o fatalitate ce părea să revină la intervale regulate.
Cînd Ovidiu muri, eram la vîrsta marilor entuziasme, la vîrsta marilor ambiţii. Dar greutăţile au terminat pentru o perioadă fără termen tot la ce visam. Nu pot să redau, nu pot să-ţi explic, nu pot să-ţi povestesc cum a trecut anul acela, după moartea lui Ovidiu. Primele săptămîni, îmi venea să mă sinucid. Seara, cînd mama înşira masa, tata îmi zicea….

- Du-te, Diana, şi cheamă-l pe Ovidiu la mîncare.
- Tata, dar….
- Du-te, ţipa mama. Cheamă-l la mîncare.
Mă ridicam, porneam pe cărare, în vale, într-acolo unde arăta tata şi unde mă trimitea mama, dar nu ştiam unde să mă duc. De unde să-l aduc? Mă întorceam, mă aşezam la masă, dar nimeni nu mă observa. Puteam să stăm la masă o oră şi nimeni nu îndrăznea să se atingă de mîncare. Vara, la sat, se mănîncă afară şi, prin întuneric, auzeam cum se amestecă lacrimile mamei cu zeama din cratiţă, apoi cum se îneacă tata şi apoi nu mai conta că mă înecam şi eu.
- Ovidiu, băiatul mamei !
- Duţu mamei ! Puiu mamei !
Doamne, îmi venea un nod, care mă asficsia. Mama plîngea pînă îşi pierdea vocea, sau pînă cădea într-un leşin profund, mut şi fără întoarcere. Iar tata, Doamne, eu mă năruiam de durerea lui tata. Era sfîşietoare. Te rupea în bucăţi imaginea lui. Înnebuneam cu toţii. Nu vorbeam deloc. Practic deloc. Doar eu mai încercam să-i liniştesc, dar nu mi-a reuşit niciodată.

- Mama, te rog, linişteşte-te.
- Lasă-mă, lasă-mă!!!!!!!!
- Mama, bunica a zis că nu-i bine să plîngi atît. Îi facem rău lui Ovidiu.
- Lasă-mă, pe tine nu te doare că tu eşti soră, da eu… eu nu pot. Nu am aer!
- Ovidiu, aurul mamei!!!!!!!! Mama nu poate trăi fără tine!
- Mama nu poate să nu plîngă, mama vrea să vii acasă, puiul mamei.
- MAAAAAAAMA!!!!!! Încetează! Lasă-l să se odihnească!
- Cum să se odihnească? Diana, ce vorbeşti? Cum poţi să spui aşa? Ţie nu-ţi este dor de fratele tău? Atîta picătură ai avut pe lume!
- Mama, pe mine mă doare…mă doare, mă…. nu avea rost. Nu mă auzea nimeni. Nu trebuiam nimănui. Rămăsesem singură pe lume, singură cu durerea mea, a mamei, a tatălui. Nu aveam voie să plîng în faţa lor, ca să nu le amintesc, iar ei credeau că eu nu sufăr atît de mult ca ei. În octombrie, pe 6, m-a părăsit mama. Pur şi simplu a cedat nervos. A doua zi dimineaţă, cînd l-am văzut pe tata, am trăit cea mai dureroasă zi din viaţa mea…. era întuneric. Lumina se stingea cu regularitate seara, iar dimineaţa, o aprindeau cînd eu eram plecată la facultate. Cînd am întors capul, am rămas înmărmurită. Cel mai scump om din viaţa mea, cel mai drag, cel mai sfînt cuvînt care-l identifica, cel care ne-a iubit atît de mult şi pe mine, şi pe Ovidiu, tata albise, într-o noapte, de durere. Ştiu, durerile nu se adună toate într-un loc, ştiu că nimeni nu este asigurat, dar nu toţi suferă la fel. Ai mei nu s-au resemnat. Nici acum. Peste 16 ani.

Toamna ceea a lăsat în urmă tot ce putea fi doar înainte.

Nu o seară am petrecut la cimitir, la mormîntul lui Ovidiu, implorîndu-l pe tata să meargă acasă. Cît era mama acasă, el nu putea să-şi lase durerea în voie să se rupă din inima lui însîngerată. Trebuia să o adune pe mama, să o caute pe ea, să o liniştească. El nu avea voie să plîngă. Nu l-am văzut plîngînd……Să-ţi scriu aşa ca să vezi cît de mult sufeream, aş putea, dar să te fac să suferi, prin literele astea şi pe tine, nu vreau.
……
De la tata am învăţat în anul cela să înghit în sec. De la tata am învăţat în anul cela să albesc, deşi abia de împlinisem 18 ani, de la el am învăţat să tac, ore în şir, zile… pînă cînd aveam impresia că nici nu am ştiut să vorbesc vreodată. Iar de la mama…. Dumnezeule, de la mama am învăţat să respir, să zac fără suflare, să cred în lumea de dincolo, să cred în rugăciune. Am învăţat să bocesc de la mama, am învăţat să albesc şi să mă sting de la ea. Orice durere în viaţă e greu de suportat, oricare, dar nu e durere mai mare decît cea de a-ţi pierde copilul. Mama mea nu voia să trăiască. În adevăratul sens al cuvîntului. Ei îi era ruşine, doar că ea identifica această ruşine cu neputinţa. Pentru ea, să parcurgă drumul spre şcoală, care odinioară îl parcurgea cu fiul ei alături, era o povară prea mare.

………
Mama a rămas internată în spital pînă la Anul Nou, cred. Apoi, a început lupta pentru existenţă. Perioada asta a fost şi mai insuportabilă. În casă nu mai plîngea nimeni. Cel puţin de faţa mea, dar toţi ne minţeam unii pe alţii. Mama se unfla de plîns cînd eu eram la facultate, tata cînd avea zi liberă la şcoală, iar eu,… eu urlam în fiecare dimineaţă cît mergeam pe jos spre Bălţi şi seara, cînd veneam spre casă. Nu ştiu, dar cred că durerea pierderii se amplifică mult mai mult după o perioadă, cînd conştientizezi că nu-i, că nu va mai fi. Era destul să văd pe cineva şi să ştiu că are acasă un frate,……

Peste un an s-a născut…. Speranţa. Cu ochi de migdală coaptă, bălaie şi cu un zîmbet ce-ţi tămăduia orice durere. Otilia. Sora mea. Acum, mă întreb, cum să nu crezi în Dumnezeu?!
Iar încă peste un an s-a născut Ovidiu JR, adică fiul meu. Şi uite aşa, cu încăpăţînare, speranţă şi credinţă, am scăpat toţi.
……..
Apropo, de încăpăţînare….
Tot de la tata am încăpăţînarea, încrederea în forţele proprii, loialitatea, pedantismul, intuiţia şi egoismul bineînţeles. Am fost înzestrată de tata cu un simţ aparte al propriei valori. Nu m-am vîndut ieftin niciodată. Nu sînt precupeaţă. De aceea nu te-am lăsat niciodată să mă judeci după standartele tale. Am cerut mereu mult de la mine, iar dacă am greşit, am făcut-o pe cont propriu. Am comunicat foarte mult cu tata. Avem noi o legătură aparte. Mereu îmi spunea: “Ascultă mai mult, decît vorbeşti.” Am avut noroc în viaţă. Şi am avut parte de bărbaţi, care-mi sînt prieteni. Din nefericire, nu am avut noroc în viaţa personală. Poate pentru că eram prea tînără, prea proastă. Sau poate aşa e mai bine. Ăsta e tributul pe care-l plătesc pentru tot ce am. Un prieten tare apropiat sufletului meu mi-a zis nu demult: “Eşti la vîrsta Ascultătorului. Paradoxal,nu? Ăsta şi fac. Şi încă ceva. „Ia aminte ce spun oamenii înţelepţi, că de proşti cred că nu duci lipsă.”

…..
Nu am avut niciodată sentimentul că mi se cuvine ceva. Nu am obţinut nimic pe gratis, pur şi simplu, fără travaliu. Deşi părinţii mei mi-au oferit totul. Am avut o copilărie rară. Şi dacă am învăţat ceva de la părinţii mei, pe lîngă multe altele, am mai luat ceva foarte important… Orice ai face în viaţa asta, nu răspunde răului cu rău.Trăieşte-ţi viaţa frumos şi calitativ. Asta e cea mai cruntă răzbunare. Şi am mai învăţat ceva de la mama, ce la rîndul meu i-am dat fiului….Limba nu are oase. De zece ori întîlneşti un om matur, de zece ori zi-i bună ziua. Pe lîngă faptul că mi-au dat o educaţie serioasă, vorbesc de carte, nu de boarfe…, deşi boarfe am avut cît pentru tot satul, au fost întotdeauna de părerea că trebuie să am gărgăuni. De asta se îngrijeau să nu mă pună niciodată la treabă, aşa se spune prin părţile noastre…, m-au învăţat să-mi fie dragă cartea. Nu am să-ţi îndrug minciuni, tata nu prea a citit, deşi nu e tocmai exact ceea ce-ţi spun. El a citit, dar lucruri fundamental necesare unui bărbat. Mi-l amintesc în copilărie aşteptînd mereu “Чeловек и закон”. Mai aveam, de nu ştiu unde un atlas al lumii şi dacă-ţi spun că în fiecare seară, după ore de pian, după pregătirea temelor, îmi înăcrea taică-meu existenţa şi cu atlasul cela nenorocit, nu mă vei crede. Duminica, mă trimitea la cumnatul lui, un om de o rară inteligenţă, cu atlasul la braţ, bineînţeles. Pe moşu-meu îl cheamă Andrei, dar în copilărie îi ziceam Delea. Păi iată, la Delea îmi amorţeau urechile de povestiri. Acolo am auzit prima oară de Moris Druon, John Galsworthy. Cred că aveam cam 13 ani cînd citisem deja „Forsaity saga”, „Agonie şi extaz” al lui Irving Stone, tot ce puteam găsi de la Duma. Cetitul pentru mine nu a fost o corvoadă, niciodată. De cîte ori mă trezeam noaptea, o găseam pe mama citind. Cum scăpa mama cartea din mînă, o prindeam eu. Prima oară, mama a fost chemată de învăţătoarea mea, pentru că sub cartea de citire, ea mi-a găsit altă carte. Eram în clasa întîi. Mama i-a zis atunci… „ca să nu mă chemaţi altă-dată, adică cam în 10 minute, vă rog, alungaţi-o afară, ca să nu vă strice lecţia.” Aşa am şi învăţat pînă într-a treia, cînd părinţii mai, ca să nu învăţ mai mult pe terenul de sport, decît în sala de clasă, m-au dat la şcoala muzicala, specialitatea pian. Oricum de carte nu m-am lăsat. Citeam în autobuz, în drum spre Bălţi şi înapoi, la recreaţie, după pragul cel mare al casei. Oriunde. Şi acum mi-a rămas această iubire, pentru ceea ce mă rupe de rutină.

- De unde să ştiu eu acum cum să lupt împotriva căţelelor?!41937970
- Nu am de unde.
….Acolo, pe dealul singuratic şi deloc pitoresc de la Pîrliţa, mă aşteaptă de 16 ani fratele meu. Şi e sfînt locul acela. Acolo, nu mă sfiesc să vorbesc tare cu el, să plîng, să-i spun totul şi să-i zic că vin în ziua cutare. Niciodată nu i-am jurat, nu i-am promis că mă întorc. El mă crede. Pe cuvînt. Anul acesta la 16 aprilie ar fi făcut 30.

………
La şcoala muzicală, unde m-au dat părinţii mei, învăţam în limba rusă. Imaginează-ţi numai, şi acum mă crucesc,,, cum s-au îndurat părinţii mei să mă dea la şcoală rusă cînd eu abia de învăţasem să fiu coerentă în română?! Bun! M-au dat de-acasă, cum spunea bunica. Înnebuneam eu, înnebuneau profesorii, nu înţelegeam nici o iotă. După vreo două luni, vorbeam ruseşte, de se cruceau ai mei….Toate bune, da la un moment m-am săturat de muzică. Cred că mă vor înţelege mulţi dintre cei care au făcut „educaţie aleasă”. Aveam la un moment dat ură faţă de solfegiu. Nu primeam plăcere la ore şi gata. Efectiv, fugeam de la ore, pînă a aflat tata. După ce a aflat tata că fug de la ore, a venit rîndul meu să aflu cum e cînd tata află ceea ce nu trebuie…. Nu! Nu bătaie. Asta ar fi fost simplu. Nu prea s-a împăcat tatăl meu cu bătaia. A venit morală. Lucrul ăsta mă termina…. Apoi veni un moment de cotitură… am înţeles că nu vreau să fiu „profesor de pian”, dar de absolvit trebuie să absolvesc. Undeva în suflet „înţelegeam” că e păcat de anii pierduţi – mă ocupam foarte serios, multe ore pe zi, multe zile, ani. Toată copilăria şi adolescenţa. Ultimul an l-am „dus” de dragul părinţilor.
Acum nu exersez defel. Posibil, mîinile au uitat multe. Cînd a murit Ovidiu, pe 02 august 1993, am cîntat, în noaptea în care murea. Am revenit peste 10 ani. În octombrie 2003, cînd mi-am adus pianul la Chişinău… am cîntat, dar foarte puţin. Nu mai avea nici un sens. Eu eram pianista, Ovidiu era publicul. Şi peste 10 ani am realizat că publicul meu nu mai este.

……….
Nu-mi mai amintesc cînd am hotărît să mă fac artist. Bănuiesc că de cînd mă ştiu. Mereu am vrut să încerc. Mereu mă visam acolo, dar ce să zic. Pentru început am făcut filologie, muzica a venit mai tîrziu. Cred că am avut atunci o primă premoniţie în viaţa mea. Am simţit, la un moment dat, că asta trebuie să fac. Totuşi a fost „cineva” care m-a adus la Chişinău. E fratele meu. O să mă credeţi nebună, poate bolnavă, dar e mereu cu mine. El m-a împins aici. Acum nu mai pot da înapoi. Pentru că nu vreau. Aici e viaţa mea. Aici m-a trădat multă lume. Aici am plîns şi-am învăţat să lupt. Şi am luptat. Foarte mult. Aici sunt Eu. Cu-adevărat.

Recunoştinţă….

luni, 10 august, 2009

indiana_cover-front_new
Este cel mai frumos lucru pe care l-am primit în dar în ultima vreme. M-a sensibilizat pînă la lacrimi. E un proiect, o varinată a machetei albumului care va ieşi în această toamnă: LUNA.
Las liniştea lunii să vorbească de la sine şi las tăcerea ei mistică să coboare peste numele celui care a luminat faţa LUNII…