mai, 2009

De ce moare iubirea?

sâmbătă, 30 mai, 2009

8711_1_recadrq
Am fost duminică la “Delice d’ange”. Era multă lume. Prea multă. Întotdeauna am iubit localul ăsta. Pentru că pot merge acolo cu fiul meu. Mi se pare foarte importantă locaţia unde poţi să-ţi duci copilul, cum e extrem de important omul cu care faci un copil, sau cel lângă care urmează să-l creşti. De ce? Nu ştiu. Adică ştiu de ce e important omul, dar nu înţeleg de ce e atît de important şi locul. Îmi place şi gata. E cald acolo, e oarecum “noblesse”. Aşa-mi pare mie.

Era multă lume. Mesele forfoteau de parcă ele erau vii, nu cei care se adunaseră în jurul lor, iar eu cu Ovidiu eram înghesuiţi deoparte de doi care-şi sfîrşeau amarul divorţului între două porţii de “Opera”, iar de cealaltă de o familie numeroasă; mamă, tată, soacră, cumnate, copii şi incă o femeie în stare cronică de graviditate. Pe unul îl alăpta, pe altul îl aştepta.

Simţeam că “opera” mea(fiul), asupra căreia deţin drepturile de paternitate va leşina în minutul imediat următor de foame, iar cealaltă “Opera”(prăjitura), întîrzia să apară la braţ cu ceaiul verde pe care-l comandasem.

- Mama, de ce moare o iubire?

- De aia…un răspuns mai tîmpit chiar nu puteam da acum.

- Nu ai chef de vorbă?

- Nu.

- De ce?

- Pentru că-mi explodează creierul de atîtea întrebări.

- Lasă-mă un pic să-mi trag sufletul.

- Bine, iartă-mă.

Ovidiu tace, tac şi eu, dar simt că lacrimile mă curtează şi că acuş îşi vor face loc la masa noastră.

Mă duc la baie.

…. De ce mor iubirile? De aia…. Abia ajunsă la baie, lacrimile se spală pe mîini şi o iau razna, eu tot mă spăl pe mîini şi dau drumul gîndului în trecut. De ce mor iubirile…?

Rămîn o vreme cu mîinile sub jetul de apă şi las ochii să se usuce. Cineva bate în uşă. Interesant, tot vrea să afle de ce mor iubirile ?! Ies; cu ochii oarecum zvîntaţi şi cu mîinile ude.

- Duţu, iartă-mă, pui. M-ai luat prin surprindere. E un subiect dureros pentru mama.

- Tu iartă-mă. Nu trebuia. Hai să mîncăm, da ?

- Da, pui.

Mîncăm. În tăcere. Subiectul s-a consumat, dar jena a rămas. Încerc să găsesc ceva de care să mă leg, nu ştiu un nod de vorbă, dar nimic.

Mîncăm.

La un moment dat ajunge la mine un crîmpei din discuţia celor doi, ce stau alături:

- Cum te simţi?

- Nu ştiu. Straniu. Tu?

- Mi-i greu. Nu înţeleg cum am ajuns aici. Cum vom trăi mai departe?

- Nu ştiu.

- Azi putem dormi ultima oară împreună?

- Da. Cred că putem.

Mă umflă rîsul. E clar că au semnat azi divorţul, sau cel puţin am depus cerere. E amuzant. Ilar. Doi care s-au iubit, s-au mîntuit nervos unul pe altul, au decis să se despartă, s-au despărţit şi, după toate astea, îşi cer permisiunea să doarmă ultima oară împreună. Mie mi se pare ridicol. Îmi amintesc că atunci cînd am înţeles că nu mai este loc de „spălat, clătit, iertat, repetat…”, mi-am luat lenjeria şi dusă am fost. Fără „ultima oară”, „ultima noapte”, „încă o dată”. Nu a mai fost loc de întrebări, discuţii. Am plecat de tot şi toată. Nu m-am gîndit la ce să mă aştept de la el, nu am visat să ajung “CINEVA!” şi să ştiu că-i va părea rău atunci că m-a chinuit, m-a făcut să sufăr.

Am plecat.

Aveam un singur gînd, să-mi găsesc un job, să am unde sta şi să continuu să trăiesc.

Nu am spus niciodată că a fost uşor, că nu am plîns, că nu am avut dubii, dar am deschis fereastră după fereastră,am ventilat cît am putut rănile, mi le-am lins ca un cîine vagabond, am invidiat iubire după iubire, am murit noapte de noapte, şi am reînviat în fiecare dimineaţă. Din primul onorariu mi-am luat o sită deasă şi am cernut în continuare toate dorurile, tot oftatul, toate flash-back-urile colorate, toate reminiscenţele memoriei, toate imaginile, toate locurile, toate simţurile care trezeau în mine senzaţii, deschideau răni ce abia-abia de începeau să se cicatrizeze.

Am încercat să găsesc soluţii, nu să caut în mine răspunsuri.

Ziua munceam. Primele săptămîni au fost trăite cu o doză de inconştienţă. Nu-mi amintesc prea multe. Doar că-mi plăcea la nebunie să merg pe jos. Kilometri întregi. La început din plăcere, mai tîrziu pentru că nu prea aveam cu ce să-mi plătesc “călătoriile”.

A durat o oră excursia de „bun venit” la Chişinău, apoi a început cursa de supravieţuire. Am căutat un job zile întregi. Ştii cum arăta asta? Întrebam de trecători care e cea mai lungă stradă din capitală… Bucureşti? Perfect. Căutam capătul străzii… şi cînd ajungeam să-l găsesc, o apucam înapoi. Intram în fiecare casă, băteam la fiecare uşă. La cele, care intuiam că pot găsi de lucru. Nu-mi puneam scopul să-mi găsesc ceva ce-mi convine, îmi trebuia mai întîi ceva de ce să mă leg. Intram, salutam deschis pe oricine întîlneam, şi întrebam cu o seninătate de schizofrenic dacă au ceva de lucru, pentru că eu aveam nevoie.

Acum, nu ştiu ce aş face… Atunci ştiam că asta mă va salva.

Bucureşti, Eminescu, Alecsandri, Cogălniceanu…. Nu-mi amintesc exact, dar cred că am înconjurat centrul de cel puţin trei ori. Într-o zi, am ajuns, absolut întîmplător, la Liceul Gogol. Am cerut să fiu condusă la director. Curajul meu diluat cu tupeu, sau întrega mea fiinţă care exprima culmea disperării, şi-a făcut meseria. Am ajuns în faţa directorului-adjunct.

- Bună ziua. Mă numesc…cred că deocamdată nu contează, dar ceea ce e important să ştiţi e că am nevoie de un post aici, cel mai bine mi-ar veni dacă ar fi limba română, întrucît.. înţelegeţi, da?! Numai …, Vă rog, nu mă daţi afară şi nici nu mă minţiţi. Asta-i tot.

- Doamnă!

- D-şoară. Scuzaţi, am uitat să vă mai rog ceva… nu-mi spuneţi să revin peste vreo lună, sau altceva de genul ăsta.

- D-şoară. (a zîmbit). Aţi mîncat ceva azi?

- Da.

- Bine. Voiam să vă invit…

- Nu, de fapt nu am mîncat.

- Să mergem. Nu e departe. Acolo vom vorbi.

- Da, dar spuneţi-mi are rost, să nu pierd timpul.

- (a rîs) Da, cred că vom găsi o soluţie.

Şi nu m-a minţit. Pleca o doamnă în concediu de maternitate şi era liber, cel puţin pentru doi ani, postul de profesor de română în şcoală rusă.

A fost prima noapte care a venit peste mine fără să mă înspăimînte.

Ştiam că nu mă prăpădesc şi nu trebuie să mă întorc. Dar, nu a fost să fie. Soarta avea ecuaţia ei şi nimeni nu ştia atunci cîte necunoscute va trebui să rezolv. A doua zi, cînd veneam să aduc actele şi să discut formalităţile, am dat cu ochii de Liceul Prometeu. Acolo m-am oprit, deşi Gogol era un pic mai jos. Am intrat la d. Director cu aceeaşi expresie de „sînt cea mai potrivită candidatură…”. Şi am luat postul. Acum puteam să spun părinţilor mei: voi lucra la Prometeu! Era o singură necunoscută…. din ce trăiesc două luni, pentru că încep jobul din 1 octombrie, iar salariul, în cel mai bun caz, îl iau abia în noiembrie.

… La asta mă voi gîndi altădată. Trebuia să-mi găsesc încă un job. Ce? Radio!! Prima adresă la care am ajuns a fost cea a „Polidiscului”. Acolo cred că pînă a veni eu, nu au mai avut parte de aşa “reprezentaţie”. Liviu Ungureanu şi Valeriu Ostalep, primii care au auzit că sînt Indiana şi că vreau să cînt. Acolo m-am simţit în siguranţă. Acolo am găsit oamenii care m-au susţinut, care m-au înţeles şi care m-au ajutat nu o dată. Dar,…. toate la timpul lor. A! Acolo, am văzut-o prima oară pe Nona Marian (ex – Fresh), cea mai deschisă fiinţă pe care puteam să o întîlnesc atunci. Ea a fost elexirul şi psihologul meu, şi sursa de încredere. Cînd i-am zis că vreau să mă fac interpretă, a zis simplu… Hai! Curaj!

Mă gîndesc acum că am avut, clar, noroc. Să întîlnesc oameni cumsecade.

Dincolo, uram nopţile. Pentru că ele scoteau la iveală colţii rînjiţi ai îndoielii, ai disperării şi neputinţei.

Dimineaţa, dimineaţa era un ritual. Mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute. Nu ştiam atunci să-i cer un job cu un salariu bun, ceream să-mi scoată în faţă oameni buni. Aşa şi-i spuneam: “Doamne, ajută-mă. Să întîlnesc oameni buni, care să creadă în mine, adu-mi în cale oameni care ar putea să-mi fie prieteni.”

Ştii ce nu i-am cerut niciodată; nu i-am cerut să-mi aducă în cale un bărbat.

Şi Dumnezeu m-a ascultat, şi mi-a îndeplinit rugămintea. În zilele imediat următoare am întîlnit-o pe Alina.

Era şi ea lîngă Prometeu. Fiul ei urma să meargă acolo, deşi din discuţia noastră am înţeles că nu ţine la asta cu dinţii. Am învăţat de la ea multe lucruri. Era prima femeie, atît de tînără şi atît de înţeleaptă pe care o întîlneam în viaţă. E prietena mea, şi azi, după opt ani de cînd ne-am cunoscut. Am stat mult de vorbă atunci. I-am zis că sînt în Chişinău de cîteva zile. M-a întrebat…

- Unde stai?

- Nicăieri, deocamdată. La o soră de-a mamei. Dar îmi caut. Pur şi simplu e greu de pe taxofon să cauţi gazdă. Mereu te scoate cineva..

- Uite, ai aici adresa mea de la birou. Poţi veni şi poţi suna de acolo.

- De ce faci asta?

- Pentru că ai nevoie de ajutor.

M-am dus a doua zi. Fata de la intrare mi-a făcut semn spre un jilţ, mi-a dat telefonul şi un „Makler”. Urăsc publicaţia asta. Am răsfoit-o cîţiva ani, cu regularitate şi am luat atîtea ţepe, încît acum niciodată nu o mai deschid.

Alina a venit mai târziu. M-a întrebat dacă am găsit ceva. Am zis, nu. Ştii ce-ţi propun eu? Am un apartament, pe Dacia (asta nu—mi spunea nimic), acolo stă mama mea, dar acum e la Ungheni. Dacă vrei, poţi merge acolo, pentru cîteva săptămîni. Vei avea linişte, condiţii să te odihneşti şi vei avea şi telefon să poţi, nestingherită de nimeni, să-ţi cauţi o variantă. Hai, să mergem. În drum spre apartamentul cu pricina, îmi roiau în cap o mulţime de gînduri… că e maniacă, că e traficantă…

Am ajuns. Acolo, nu stătea nimeni de ceva vreme. Mi-a arătat totul, mi-a lăsat cheile şi a plecat. Eram atît de încordată, atît de schilodită, atît de singură. Am plîns pînă am adormit. Cînd m-am trezit, m-am apucat de făcut ordine. Eram atît de fericită şi atît de nefericită, în acelaşi timp. Mi-am făcut un ceai şi am ieşit la balcon. Era tîrziu, dincolo de fereastra proaspăt ştearsă, desluşeam atît de clar străinătatea  în care poposisem. Vedeam, peste drum, geamuri de bucătărie, sau dormitoare, nu ştiu, dar mai ardea la undele din ele lumina şi m-am întrebat atunci, prima oară în viaţă: „Oare în marea asta de geamuri străine, se va găsi şi unul pentru mine?????” Nu mi-a răspuns nici liniştea, nici Dumnezeu, nici eu nu am avut ce să răspund. Nimeni nu ştia, doar timpul. Numai că el, în acel moment, era cel mai mare duşman al meu. Noaptea ceea am visat… cu ochii deschişi…şi am văzut cu ochii minţii, pentru că inima mea murise, o iubire fragedă, cu nopţi albe, frumoase, visînd la „UN NIMENI” frumos, o iubire îngropată în mormane de scrisori uitate undeva printre cuverturile dogorite de pe cuptorul bunicii.

De ce mor iubirile?!

Depărtarea, mi-am zis. Ea e răspunsul. Uite, dacă-am plecat, iubirea a murit…Şi-atunci o alta, ce-mi semăna leit, palidă ca o stafie, dar sigură, a ieşit la lumină, proiectîndu-se pe peretele din hol, grăbindu-se să mă contrazică: nu!, nu mai rupe atîta din tine, lasă-te în pace…. nu ai dreptate, nu depărtarea e de vină… apropierea ucide! Aminteşte-ţi! De ce ai fugit? Pentru că iubeai, sau pentru că muri iubirea, iar fără ea nu mai avea sens să continui. Aminteşte-ţi!!!!

Şi-am resimţit sufocarea şi gustul de sînge cald între dinţi. De ce doare atunci? De ce nu mă pot ogoi? De ce nu mă pot rupe de trecut pentru a merge spre o altă iubire, una numai a mea, pătimaşă, geloasă, nediluată şi dureros de dulce?! Pentru că eşti rănită. Pentru că cauţi răspunsuri, fără a pune întrebări. Pentru că laşi uşa deschisă, pentru că priveşti peste umărul tău. Pentru că nu-l ierţi şi nu-l laşi să plece. Iată de ce.

Pentru că eşti egoistă şi rea. Pentru că nu te gîndeşti acum la tine, dar te gîndeşti la el.

- Nu este adevărat. Vreau să uit, dar nu pot.

- Nu poţi…, nu există aşa ceva! Nu vrei, asta cred. Tu nu suferi, draga mea. Tu te complaci în situaţia de suferindă, în speranţa că cineva te va deconspira şi te va jeli.

- Dar?! Doare, înţelegi?? Acum cîteva luni nici nu puteam să-mi imaginez că aş putea să fiu aici, acum, singură. Eu nu aş fi lăsat niciodată casa, familia, tot… dacă m-ar fi iubit…

- De ce zici că nu te-a iubit? Pentru că nu te-a iubit aşa cum ai vrut tu? Şi la urma urmei, tu ştii ce înseamnă să iubeşti?! Vorbeşti despre iubire de parcă ai fi iubit.

- Dacă iubeai, nu plecai. Admiţi că ai iubit prea mult, dar nu admiţi că poate ai iubit prea puţin.

- Dar ce înseamnă „prea mult” şi ce înseamnă „prea puţin” pentru tine?

- Pentru mine… nu contează. Tu vrei să ştii, tu caută răspunsul. Nu pune nimănui întrebări, caută răspunsul numai în tine.

…Cum să caut în mine. De ce? Pentru că eu am cedat? Pentru că eu am înţeles că nu mai e loc? Dar de ce anume mie trebuia să mi se întîmple asta? Cum să-i explic sufletului meu obosit de atîta aşteptare că există iubiri neîmpărtăşite, un fel de „mai puţină iubire…”, după care tînjeşti, iubiri pe care le primeşti în vîrf de cuţit şi pe care ţi le-ai dori torenţiale…ca ploile de vară, cînd toarnă cu găleata.

“Mai puţină iubire”, omoară şi ea? Sau poate tocmai ea, iubirea cerşită cu lacrimi în suflet, ne poate salva iubirea?!

Miros de ciresi…

sâmbătă, 30 mai, 2009

nd33995De fiecare data cind vine vine iarna si realizez ca nu am observat ca a trecut vara, ca s-au copt ciresile si s-au scuturat nucile, imi promit: La anul va fi altfel….voi reusi. Sa observ ca s-au terminat ghioceii si s-au uscat lacramioarele, s-au copt ciresile si capsunile, ca a venit vara si odata cu ea s-a copt zmeura, apoi …apoi miroase a flori de tei…apoi imi voi aminti ca….uite! mai ieri mirosea in oras a iasomie inflorita…dar nu am reusit sa gust florile ei dulci….
de ce copiii reusesc sa observe toate schimbarile anotimpurilor… Apuca sa ajunga la vecini…la furat de capsuni, apuca sa vada primul fulger si sa auda ca a tunat….ceea ce inseamna ca se va incalzi… Ce se intimpla de nu reusesc nimic?!

marți, 26 mai, 2009

Astăzi, de fapt deja ieri…am făcut 34.

Mult?! Parcă nu mi se pare. Puţin?! Nu prea mi se dă limba să spun aşa ceva. 
Am fost dusă de gînduri departe, acolo, de unde le-a fost tare greu oamenilor care mă iubesc să mă găsească, să mă strige…să-i aud. M-au răscolit mesajele ascultătorilor “Radio Noroc”. 
Telefoane, mesaje, flori….totul pentru bucuria unui suflet care nu a învăţat să se bucure cînd vine “ziua lui”. Poate e o rană mai veche, o aşchie din alea care odată intrată sub piele, nu mai iese cînd te frige pe tine. 
Aşa şi la mine se întîmplă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată absolut fericită de ziua mea. poate doar în copilărie…atunci, da!
În 1993, pe 25 mai, a fost ultima oară cînd am fost fericită în această zi. Venisem acasă şi fratele meu, Ovidiu, îmi păstrase două căpşuni… Primele şi ultimele căpşuni ale unei copilării de poveste. … 
Bată-le norocul de gînduri. Nu ştiu ce “capacitate au la motor”. Turbate, de-a dreptul. Nici acum nu mă lasă să-mi înşir în voie amintirile care uneori atît de tare dor, încît am impresia că am 100 de ani.
Poate e de vină emoţia, sau poate anii care fug de parcă a dat în ei strechea, poate rănile care de fapt nici nu se numesc aşa….nu ştiu. Cred că-s lipsită total astăzi de coerenţă. Sunt dusă departe, în primăvara lui 93, cînd Ovidiu îmi adusese căpşunile. Sincer, nu-mi amintesc să fi măncat pînă atunci căpşuni de ziua mea. Să nu crezi că fac plagiere după una dintre variantele “Cenuşăreasa”, ar fi penibil. Aşa s-a întîmplat la noi… Şi anul acesta, acum două zile, tata, care ne aştepta de cîteva ore cu ochii la drum, primul lucru care mi l-a spus după ce m-a cuprins a fost: “Hai să-ţi arăt ceva”…. Ei, zi-mi, de ce nu se poate să plîngi pe hîrtie. De ce ceea ce te doare trebuie să o plîngi în cuvinte, oricum nu prea văd acum ce scriu…
Atunci, de ziua mea, prima oară am ciocnit împreună. Împlineam 18 ani. Toată viaţa era ca o carte deschisă. Numărasem cîte salate boeuf mai am de tăiat de Crăciun şi de Paşti pînă mă mărit. Cum voi trăi, cît de frumoasă e viaţa şi cît de departe e ziua în care voi spune:  aşa-i viaţa….dar nu a fost. Petrecerea s-a terminat şi a început numărătoarea inversă pentru doi fraţi, doi stinşi părinţi şi o casă care mulţi ani nu a mai văzut zîmbet, nu a mai mirosit flori vii, nu a mai auzit hohot de rîs….
Se spune că cei care trebuie să plece simt asta…Eu simţeam că nu păşesc. La fel simţeau şi părin-
ii noştri. Era ceva mistic în tot, în general în anul cela totul a fost foarte straniu. 
De parcă eram preîntîmpinaţi, semne….multe semne. Dacă le-aş fi urmat, cum mă sfătuia  Coelho în Alchimistul….dacă citeam mai înainte această carte, poate înţelegeam. Subconştientul se zbuciuma, visurile îmi vorbeau clar, doar eu eram oarbă, mută…eram copil…
Iarta-mă, scumpa mea durere, dacă citeşti  acum, iarăşi blestematele mele de gînduri fug unde vor ele, nu şi într-acolo unde vreau eu.
….În acel an, de Paşti, fratele meu împlinise 14 şi îşi dorea tare mult ca părinţii să-i organizeze o petrecere.  În satul nostru, de Înviere, lumea merge la cimitir. Ovidiu şi-a invitat toţi colegii de clasă, mama i-a întins o masă mare în salon, iar el strălucea. Nu ştiu cum să ţi-l descriu. 
Un pui de bărbat…chitit, emoţionat şi nerăbdător. Un copil pentru care acea petrecere însemna atît de mult. ….
Numai că noi, neavînd pe nimeni(încă) la cimitir nu ne-am dat seama că s-ar putea copiii să nu aibă voie, sau posibilitate….nici măcar nu ne-a dat în gind să fixăm o altă oră. 
Toată ziua a stat cu ochii la drum. Într-un tîrziu a venit o fetiţă, una dintre colegele lui, frumuşică şi durdulie, bine dispusă…fericită că a fost invitată… .
Pentru mine,  lacrimile care străluceau în ochii lui după ce a plecat unica lui invitată vor curge mereu din ochii mei. Ştiu că a plîns, pentru că după casă am plîns şi eu. Mă durea durerea lui şi dezamăgirea pe care a trăit-o. 
A fost prima şu ultima petrecere pe care a dat-o. 
ei, de ce nu se poate plînge în aşa fel încît să nu fie nevoie de consoane, silabe şi cuvinte care să tulbure…să sensbilizeze…Nu vreau să te sensibilizez, vreau să-mi fie uşor-uşor, după un plîns de ăla care te aduce în stare de leşin….vreau o răcororire interioară, dar care să ţină ceva vreme lăuntricul meu senin. La Multi Ani tuturor celor cărora nu le place ziua lor.

Carari alergate de ginduri…

luni, 11 mai, 2009

095_2008_07_08-vakantie-zuid-frankrijk_080711-201816-nr1232-sk-edit

Sunt drumuri pe care le-am cunoscut în copilărie, care s-au şters din mintea mea.
Aşa spuneam odată. Unui trecător…
Acum, la “frageda maturitate”, realizez că nu am uitat de ele. Le-am ascuns, pur şi simplu… m-am dezis de ele şi de mine.Nu-mi amintesc cum s-a întîmplat exact şi cînd….
Poate atunci cînd am simţit că mă paşte pericolul.
Cînd am trecut peste limitele intimităţii şi am permis şi altora să facă acest lucru.
Încălţaţi, cu flecurile înglodate, mi-au desfundat cărările ce altădată erau atît de bine întreţinute. Atunci, cred, că s-a întîmplat.
Să înţeleg că trebuie să mă izolez.
Să fug…
Să las drumurile mele în grija ploilor de toamnă. Să le rog să mi le răzmuiască, să nu ajungă nimeni la mine. Să rămîn în faţa mea singură.
….Şi să dau socoteală. Pentru anii duşi. Pentru drumurile bătătorite de alţii, pentru cărările lăsate departe, la “rascrucea copilăriei”.

….
Sunt obosită.

De prea mult umblet prin această lume, lume ce-şi vinde cărările pentru un dram ieftin de iubire.