Neaţa. Că oricum spre dimineaţă mă duc. Noaptea odată şi odată se duce. Citeam pe http://www.unimedia.md/ ultimele ştiri, apoi am trecut pe http://www.jurnal.md/ şi nu ştiu ce-mi veni  mie să-mi verific la unu de noapte poşta. Am găsit un mesaj de la omprietenă de a mea care îmi spunea că tot ce faci din mare deschidere şi lumină din ochi… sau suflet, tot ce faci fără să te aştepţi la mare rezultat, va avea neapărat sorţ de izbîndă. Tot nu am postat nimic despre ultima mea călătorie la Roma, pentru că … aşteptam un moment potrivit. Aşteptam să scot mai mult material, să vorbesc despre oamenii care-şi duc existenţa ştearsă acolo.
Zic ştearsă, pentru că mulţi dintre ei sunt acele “suflete moarte”, despre care nu ştie nimeni. Sau poate se ştie, dar toată lumea se preface că nu se ştie. Am să-ţi aduc date statistice.

Am să-ţi aduc nişte istorii care sensibilizează, dar care răscolesc şi taie-n carne vie. M-au răscolit şi pe mine. La un moment dat, am întrebat de o Doamnă dacă pot să fac publică declaraţia ei, adică istoria ei… Mi-a răspuns, oarecum sec ţi în doi peri: “Nu! Ce ştii tu despre viaţa mea ca să o pui în două alineate?!”. M-am înecat. M-am simţit mică şi mizerabilă… şi îmi venea sî intru în pămînt, deşi aveam şi eu nevoile mele şi visam la pămînt de ceva vreme.

Am stat o săptămînă, după care m-am întors. Pe 31 decembrie, îmi luam zborul spre Chişinău, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Cum a fost Anul Nou şi de cîte ori “am numărat pînă la 12″, nu povestesc. (am eu o scuză… poate altădată).

Pe 1 ianuarie, după amiază, mi-a dat telefon un suflet drag, care mă chema la la ea… să mai punem de-o cafea şi să-i povestesc despre ARTIFICIILE din PMAN (sau din viaţa mea…. cum spuneam… altădată).

Peste o oră, o cautam pe Doina, de la “Corina Travel”. Cînd m-a auzit şi a înţeles ce vreau de la ea, cred că….. “mi-a trimis o înjurătură”, dar totuşi… a lăsat patul, şi programele la TV, şi iubitul (mătincă nu-l are. Cine vrea într-adevăr o fată cumsecade…. scrieţi-mi, să vă fac cunoştinţă… E superbă! Şi deşteaptă! Şi-şi face meseria cu dăruire!). Aşadar, se gătea Doina de dus la ţară, spre Căuşeni, dacă nu greşesc.

I-am zis scurt: Doina, am nevoie de un bilet spre Roma.
- Cu plăcere, dar dacă nu e prea greu, daţi-mi un telefon săptămîna viitoare.
- Doina, am nevoie de un bilet spre Roma pentru azi-seara, sau cel tîrziu mâine dimineaţă.
- Dar, …nu lucrăm azi.

- Doina, te rog…. .
- Bine. Mă duc la lucru. De fapt, mă porneam la părinţi, dar nu-i nimic. Mă duc mâine. Cum ajung.. şi dacă găsesc, Vă sun.
- Doina, nu. Nici nu vreau să mă gîndesc. Vreau să fiu mâine la Roma.
- O să fiţi.

…… a doua zi…..

Aterizez la Roma. Niciodată nu am fost mai liniştită şi mai fericită şi mai încrezută că aici este locul meu în acest moment şi aici este ceea ce îmi dă aer şi trebuie să rămîn cît pot de mult. Am ieşit de parcă locuiam de ani de zile la Roma. Am luat rapidul spre Termini de la Fiumicino…. şi cînd am ajuns acolo, primul lucru la care am visat, a fost un capuccino grande…

Trăiască Roma!

Şi totuşi, o vacanţă la Roma, poţi avea numai o singură dată în viaţă. O singură dată! Şi eu am avut acea vacanţă. În noiembrie. Acum veneam pentru altceva. Şi căutam altceva. Căutam răspunsuri! Nu le-am găsit, dimpotrivă…. mai tare a durut. M-am înpotmolit în durerea altora. În durerea celor care au lăsat tot, pentru a fi departe.

În durerea celor care nu mai ştiu ce simt, care umil îşi duc existenţa, avînd o singură motivaţie: “cîştig un ban pentru copii”.

Uite, despre asta, am să-ţi povestesc. Nu ştiu dacă cu regularitate. Ştiu că nu vreau ca ei să rămînă suflete şterse, într-o ţară în care încape atîta durere, …. nu şi a lor.

p.s. Vreau să-i mulţumesc Doinei Buliga pentru sufletul ei transparent şi receptiv. Pentru că ştie să zică “da!”, atunci cînd tu aştepţi un “nu!” sec.

p.s.1. Săptămîna trecută, duminică, era o zi cam …. incertă pentru mine şi tot ce am acum în jur, dar mi-a dat aer o Doamnă; acea Doamnă care aduse un afront orgoliului meu… acum două săptămîni. A trecut durect la subiect.

“Indiana. M-am gîndit la ce m-ai rugat tu. Sunt gata să vorbesc deschis. Nu are cine să roşească, decît copiii mei, dar nu au pentru ce.
Vreau să înţeleagă bărbaţii noştri că nimeni nu vine în Italia să facă prostituţie. Ar fi prea simplu. Venim aici ca să cîştigăm în locul lor.
Ceea în ce scuipă ei, îi încălzeşte, îi hrăneşte, le achită chitanţele. Vreau să văd un bărbat care i-a zis femeii lui să stea acasă că se duce el.”
Mila, îţi mulţumesc. Pentru încredere.
p.s. 2. Mila, am văzut un bărbat, care a ales să stea acolo 5 ani, în timp ce soţia lui şi-a crescut frumos copiii. Copiii lor, care după ani, au avut şansa, de Sf. Vasile să-şi vadă tatăl acasă. Dacă mai văd unul, am să fiu onorată să-l cunosc. Alexei, bine ai venit acasă. Eşti un om rar!

p.s.3. Am să postez de fiecare dată fotografii. Sunt stîngace, făcute de mine, dar învăţ. Şi sunt o elevă silitoare, numai lasă-mă să învăţ.

…. nu am observat cînd s-a strîns lumina de pe ulicioarele înguste, pavate de secole cu bucăţi de destine care au ajuns acum să se certe ca şi gospodinele siciliene cu flecurile pantofilor  mei, de parcă ei sunt de vină pentru vîntul din capul meu care nu m-a lăsat să-mi pun adidaşi … dar şi aşa…nu mă întorc acasă pînă nu rămîne numai ţipla din ei.

Vreme frumoasă, dar umedă. Am impresia că sunt pe faleză. Nu-mi amintesc clar dacă era răcoare sau nu. În general, mai nimic nu-mi amintesc. Doar ritmul paşilor. Uneori mărunţi, încetinind la fiecare vitrină, la fiecare balcon înnegrit de vreme, la fiecare oblon, apoi grăbiţi pentru că Roma nu aşteaptă… Am doar cîteva zile ca să-i spun cît de mult o iubesc. Ca să mă primească, ca să simtă, să mă creadă că sunt şi eu a ei.

Lume multă…Atît de multă încît mă pierd prin ea, însă straniu, nu mi-e frică. Ei nu mă văd pe mine, eu nu-i văd pe ei. Noi toţi o vedem numai pe ea.
Am atîta istorie în faţă!

Ajung mică-mică, fericită şi dornică să dau telefon tatălui  meu ca să-i spun: “N-o să-ţi vină să crezi, chiar sunt la Roma!!!!!” (de parcă nu ar fi ştiut).
… o luăm încet, la vale, pe Via Nazionale… eu şi sufletul meu, fericiţi, bucuroşi, împăcaţi şi  … caraghioşi de nu am idee cum să redau în cuvinte ce mutră cretină cred că aveam. Ba rîdeam, ba nu-mi ajungea aer, ba mă luau nişte frisoane la joc, aşa, mai jos de talie, de parcă după colţ mă aştepta Berlusconi, iar eu nu aveam nimic bun de arătat. Uite, stau de aproape două săptămîni şi nu ştiu ce să-ţi povestesc. E greu pentru un muritor să redea în cuvinte ceea ce au construit zeii. Chiar e greu. Am impresia că visez şi, cum de obicei se întîmplă, dimineaţa nu-mi voi mai aminti nimic. E incredibil cîte imagini am în minte şi cît de puţine cuvinte sunt în DEX pentru ele.
Emoţii. Atît de puternice, încît dacă aş vorbi aş trage numai bîlbe, dar cum trebuie să scriu, înşir numai prostii.
… stărui şi eu, în speranţa că mi se dezleagă limba sau mi se taie piedica (cum zic babele), că numai aşa încep să alerge degetele pe tastatură cum m-au alergat pe mine picioarele  în prima seara.
Parcă am fi fugit de-acasă fără să ştie mama şi trebuie neapărat să reuşesc totul în această noapte…
Lăsăm în urmă terase gălăgioase, mulţimea prin care ne pierdem… şi ajungem să coborim scări care ne deschid o frumoasă panoramă spre Piazza Venezia şi spre Monumentul lui Vittorio Emanuelle II, o spectaculoasă construcţie, care te lasă mut, mut de uimire. Şi ceea ce vezi ziua e altceva, dar dacă ai ocazia să vezi Roma noaptea, înseamnă… îmi pare rău, nu ştiu ce înseamnă.  Adică ştiu, dar parcă şi nu ştiu şi parcă nu vreau să sune patetic.
(va continua, poate mîine.. )