Probabil odată şi odată mă voi aşeza pe pragul casei pe care o tot vizitez de cîţiva ani; cred că am “întîlnit-o” în 2008. Era de Bobotează. Îmi era aşa de greu pe suflet, iar drumul spre curăţarea sufletului (spre mama şi tata) era … necurăţat, aşa că după un bocet dis-de-dimineaţă, ca să nu mă vadă Ovidiu, am tras două căni largi de cafea, apoi mi-am trezit puiul şi i-am zis aşa, într-o doară: “Hai la Dumbrava să ne căutăm casă. Vrei, scump?!”

SIgur că a vrut doar că foarte delicat m-a întrebat de unde am luat bani… Clar, nu aveam. De fapt, nici acum nu-i am. Probabil mai repede am să-mi iau o casă cu curte în Toscana sau Trento, decît în ţara mea. La noi casele sunt aşa de “accesibile”, de parcă ar avea istorie de două secole şi cîteva dinastii de nobili care au trăit în ele. Ei, da nu e cazul să fac politică impbiliară.

Ne-am dus (psihologii spun că nu e nimic anomalic în asta: să îţi doreşti din tot sufletul să ai o casă cu grădină, cu flori şi vedere spre pădure).

Abia ajunşi la Dumbrava, am înţeles că e sărbătoare. Lume pe drumuri – nu prea, în schimb am întîlnit un alai cu preot şi mai mulţi copii ce intrau din ogradă în ogradă.

- Nu ştii ce sărbătoare e azi?

- Mam…. e Boboteaza. Mi-a zis bunica.

- Dumnezeule, Ovidiu, suntem nebuni. De ce nu mi-ai spus, dragul mamei, să ieşim noi din casă în aşa zi…

- Maaaaam, gata, am ieşit. Hai să ne imaginăm că într-o zi putem să ne luăm o casă maaaaare. Hai să alegem una.

- Pui, da nu toate sunt de vînzare. Multe din ele sunt locuite.

- Clar, dar vreau să văd dacă gusturile noastre coincid.

- Ok, hai…

……

Nu a fost nevoie de multă plimbare. După două cotiri, am ajuns în faţa unei case foarte caraghioase, lăsate în paragină, mari peste măsură şi atît de deocheat amplasate pe terenul aferent casei şi totuşi ceva m-a oprit.

- Mam, ţi-a plăcut, da?

- Nu, da ţie?

- Nici mie, da ştii că tu ai putea să îi  dai suflet şi viaţă şi … va fi frumoasă.

…

Am intrat. Dinspre drum, avea un etaj şi un pod foarte înalt care s-a dovedit a fi mansardă, iar dinspre grădina cu pomi fructiferi, avea 2 etaje şi un demisol foarte nelalocul lui. Şi totuşi casa asta singuratică, mă fascina. Imediat ce am oprit în faţa ei, am văzut viaţa mea în ea, am văzut forfota care ar fi fost acolo, am văzut sărbătorile în familie şi fericirea mea nebună. Una împlinită, rotundă…. numai a mea.

Nu a fost. Încă … Dar cine ştie. Poate într-adevăr, visele se împlinesc.

Deocamdată intrăm. La parter cîteva camere în care s-au cam năruit pereţii ridicaţi din material ieftin şi lisit de rezistenţă: bucătărie cu living, un garaj (nu ştiu ce face el acolo, eu aş face din el cabinet cu bibliotecă mare, cu şemineu şi fotolii grele în care aş adormi înainte de Crăciun tot împachetînd cadouri pentru cei mici…). Mai găsesc o scară, din piatră care urcă spre etaj; aici două dormitoare şi o baie. Puuuuuuţin, spun eu. Ovidiu îmi citeşte gîndurile şi îmi comunică că ar fi bine să stricăm planurile stăpînilor. Nu e bine să ai o singură baie pentru două dormitoare. Unul din dormitoare are o anexă. De fapt, cred că iniţial au fost plănuite trei dormitoare. Nu, nu, nu! Două dormitoare; unul să aibă garderobă şi baie, altul fără garderobă, dar cu baie obligatorie. Rîdem ambii şi susţinem jocul, iar el (jocul, da!) îşi face meseria şi la un moment dat chiar am uitat că nu am bani să-mi iau această casă. Am ieşit la un balcon şi am găsit o cale să urcăm în podul casei…

Dumnezeule!!! Nebunie! O privelişte nebună, uimitoare, ameţitoare, de poveste. Fulgii cădeau iar noi nu ne săturam să privim pădurea.

- Mam, fără … nu uda ochii că vor îngheţa. Afară ninge!

- No, pui, nu. Ăsta e doar un vis. Acum nu ne rămîne decît să ne rugăm să nu se vîndă pînă adunăm bani.

- Eşti foarte altruistă.

Am rîs, am coborît la parter şi…

- Gospodari, primiţi preotul?!

Rămînem ambii interzişi. Nu pot scoate un cuvînt. Cum să-i spun că am intrat fără voie pe teritoriu străin.

- Primim, răspunde Ovidiu în timp ce eu mă văd deja certată de stăpînii casei.

Preotul şi colindătorii lui ai intrat, au sfinţit şi la plecare m-a întrebat:

- Nu aveţi răbdare să începeţi lucrul, aşa-i?

- Aşa e, părinte.

- Lăsaţi, pînă la primăvară nu e aşa de mult. Iată sărbătorile s-au sfîrşit. Acuş e primăvară. Rămîneţi cu bine.

Au plecat, iar noi, chicotind fericiţi, coborîm să vedem ce mai e la demisol.

Nimic interesant decît un anunţ. De vînzare… .

p.s. După aproape 4 ani, încă nu s-a vîndut. Chiar zilele astea am trecut pe la casa pe care parcă o văd a mea. E urîtă, caraghioasă şi îmbătrînită, nu ştiu cum. Şi cu toate astea, chiar şi aşa, o vreau pe ea. Numai pe ea. Şi de cîte ori mă duc acolo, intru în bucătărie şi îi promit că într-o zi am să o cumpăr. Aşa urîtă, deocheată şi caraghioasă. Şi o să miroase în ea, peste un an, a dulceaţă de agrişe, a gem de caise ca la bunica şi a flori proaspăt tăiate.

p.s. Nu o cumpăraţi, vă rog.

… dacă nu a rămas scrum.

Azi e ziua lui Ovidiu.

Fratele meu. Ar fi făcut 32.

M-ar fi pus să strîng mîinile încrucişate la piept şi m-ar fi scuturat tare-tare ca să mi se îndrepte spatele. Mi-ar fi ciufulit părul, sau i-aş fi împletit cosiţe unui înger de-al lui…

M-ar fi sunat Zina şi i-aş fi spus că n-ar fi rău să ia avionul şi să vină în ţară pentru că mama îşi aşteaptă nepoţii.

Aş fi măsurat pantofii cumnatei sau i-aş fi lăudat parfumul (pentru că mereu Ovidiu mi le alegea, eu eram “bască” la ales….). L-am fi bîrfit că a prins la burtă sau că e gelos pe colegii de clasă a fiicei lui; ar fi făcut focul tata şi ar fi rîs Ovidiu “cel mic, de 1.78″ de Ovidiu “cel bătrîn, de 1,90″.

S-ar fi luat la învîrtit pe bara pe care scutură tata covoarele şi am fi curăţit cu soră-mea şi cu “scumpa Lui”  peşte, iar mama ar fi ciondănit băieţii pentru că nu-i dovedeşte cu clatitele. Am fi stat la masă şi mi-ar fi zis fratele meu: “Mai, hodineşte-te….!” (aşa zicea cînd vedea că se termină carnea în farfuria lui; creştea şi îi părea că nu se mai satură ). Ne-am fi uitat în oglindă să vedem cine e mai înalt şi cine-i mai cu riduri …

Ne-am fi spus poveşti şi mi-ar fi zis că iar ţin cu cumnată-mea (pentru că aşa îmi zicea şi cînd o iubea pe Tatiana, colega lui, cea mai frumoasă fată din şcoală).

Am fi făcut atîtea lucruri, dar azi, … nu e nici soare, nici iubita lui, nici cumnata mea, nici invitaţia n-o găsesc în poştă.

Astăzi o să ofteze tata şi cel mai greu, o să plîngă mama: “Băiatul mamei, fata mamei… Duţu mamei, flacăul mamei…” şi o îi tremure lui Ovidaş barba ca atunci cînd era mic-mic şi o să o cuprindă pe mama, apoi, nu o să mai ştie cum să ne cuprindă pe amîndouă (şi mie mi-i dor!!!) … şi o să vină Otilia, îngerul meu, şi o să mă strîngă în braţe şi o să plîngă ca aseară, mut şi adînc, şi o să-mi zică: “Scumpa, eu am să ajung acolo unde vrei tu să mă vezi şi am să te chem la mine… O să te ţin aproape şi nimănui nu o să te dau!”

Dumnezeule, îmi părea că dacă am să înşir literele aici, o să-mi fie mai uşor, o să doară mai puţin şi o să mă opresc mai repede.

Cine a spus că vremea vindecă tot?!

Ăla care a spus, nu a fost om.

Vremea te învaţă să trăieşti cu durerea, dar nu vindecă.

… … … …

Îmi spunea azi un om drag că pleacă să-şi vadă fratele; departe pleacă.

“Aş vrea şi eu”, am vrut să-i zic, dar nu am reuşit.

“Zi-i şi fratelui tău să-ţi facă chemare. E mai aproape, nu?!”

…………. am să mă duc. Odată.

Acum rămîn să-l plîng şi să-mi fie dor.

P. S. Ambasadele vize pentru doruri nu deschid.

Noua mea piesă. Spune ce crezi, ce simţi, lasă idei pentru un scenariu de “cum ar trebui să fie” videoclipul.