Acoperă-mi inima cu frunze. Să mocnească… Să mai ardă… Să nu se răcească. Acoperă-mi inima, toamno, cu frunze…
………….
Una… mergea tăcută şi semafoarele plîngeau în urma ei. Durea, pînă la roşul semaforului pe care nu-l mai vedea.
Una… cu pământul, cu răspunsurile şterse înainte să fie citite şi cu întrebările neglijate pentru care nu mai sunt răspunsuri.
Una … cu cerul care ploua leneş şi îndrăgostit un sonet de-al lui Petrarca.
Una… cu viile ce rugineau de ruşinea unei iubiri ce numai natura o simte.
Una… cu totul. Una! Urlă vântul ce atât de mult nu-i plăcea. Ce ştie el… Spre cine duce el sufletele… Pe ale cui le ia şi le uită aninate ca nişte nimicuri prin copaci dezgoliţi şi destine străine.
Una!!! „Şi niciuna nu va fi ca tine UNA!” … Şi una a fost.
Una… şi greu de călcat în picioare, greu de dus în spate, greu de lăsat şi imposibil de luat. Una …
Una … ca marea promisă, ca întinderile reci pe marginile cărora a plâns, ca dealul pe care îl visa şi nopţile care îi păreau albe-albe.
Una! Tristă şi lasătă pe poliţă. Pînă la … cealaltă.
Una… mototolită şi neînţeleasă. Nălucă… una.
Întoarce-te la mine, toamna mea să mă naşti din nou, ca atunci … Întoarce-te, toamno, şi acoperă-mi inima cu frunze. Chiar de n-ar mai bate, măcar să mocnească…
Întoarce-te, toamna mea!
Prima pe care-am cunoscut-o, utima pe care-o trăiesc…
p.s. Noptea se decolorează, iar eu rămân în urmă să număr copacii şi sufletele goale rămase în urma ta: unu – doi, unu – doi. Una…
