Pentru că totul e atît de efemer şi fără garanţie…

Mă trec pe lista lucrurilor fragile, alături de paharele din cristal de Bohemia (asta ca să dea bine la scris, da “voobshe-to” era un fel de cristal Altayskii…) pe care mi le-a dat mama de zestre şi din care mai păstrez încă trei.

Fragilă … asemenea viitorului care mă aşteaptă să-i achit “facturile”, asemenea unei bătăi de inimă pe care nu o aude … un nimeni, nu o aude … nimeni şi, cred … nici eu nu o mai aud.

Daaaaaa!

… fragilă, asemenea unei pasiuni care se îneacă în singele meu, asemenea norocului care nu întotdeauna are “acoperire”,  asemenea puterii ce mă aruncă la pămînt şi-mi zice “înduioşată” … ca mă face mai puternică.

Sunt fragilă… atît de fragilă… că rămîn spulberată de puterea care mi te pierde… fragiiiiiiiiiiiiiiiiilă!

Fragilă, atît de fragilă…. dar cred.

Sincer, cred … că, dacă “mă sparge” cineva ca pe un pahar din cristal de Bohemia … şi mă face toată numai un ciob… îmi va fi uşor, atît de uşor să aştept ploaia fără tine.

Fragilă ca o tristeţe, ca cealaltă faţă a lumii, ca inima unei nopţi nedormite…

Fragilă…. durerea este atît de fragilă în noiembrie, da pînă atunci trebuie să păşeşti, să plăteşti, să rîzi… să respiri aerul  unei vieţi atît de fragile….

Iubeşte-o! E atît de fragilă…

…. ce scurtă e senzaţia asta! Rara avis… in terra.

De ce să durerile se scriu în cuvinte multe, iar bucuriile te strîng de gît şi-ţi alintă obrazul … Azi, vreau să ascult această fată. Am pus-o pe repeat…

Mă întorc … încet-încet … din concediu. Mi-i dor de o cafea… adevărată, în care să-mi răcoresc rărunchii…. şi mai e un SECRET: Mi-i dor de Toamna. Ea e marea mea iubire,  fără de care Primăvara în care m-am născut nu cred că ar avea sens. În general cred că mama pur şi simplu nu a avut de ales;  se grăbea sărmana, că tot venea vara, şi m-o făcut într-un  sfîrşit de primăvară … 

Tare vreau să-mi spună cineva de ce mie îmi place atît de mult toamna?! De ce aştept ploile ei reci, mute şi sterpe, dar atît de vii şi certăreţe pentru ochii şi inima mea. De ce mă doare şi, îmi vine să sar cu dinţii la gîtul celui ce se ia de EA, … parcă am fi surori.

Poate pentru că sora mea e Septembrie, iar plămînii ochilor mei… e Noiembrie?! Poate pentru că ea m-a încălzit de atîtea ori, luînd altora orice scînteie sau poate pentru că mi-a arătat mie ceea ce alţii nu văd?? Sau poate ei … îi e dragă de nebuna din mine, de copilul din mine care aşteaptă atît de tare 1 septembrie, ca şi cum va merge din nou la şcoală… sau poate …. ştie ea ce ştie, adică, vreau să zic că tot ştie ea vreun secret, altfel… nu cred că pot să înţeleg. Da la “paragraful” ăsta eu “nu am fost la şcoală” : tre să înţeleg şi gata! orice fleac! Nu pot să merg pe drumul cuiva sau să-i iau aerul cuiva fără să-i explic de ce…

Cine zice că toamna e un anotimp, nu a cunoscut-o cu adevărat … nu ştie ce înseamnă să fii singur; atît de singur încît să auzi cum cresc copaci în patul care te adoarme. Cel care nu cunoaşte toamna, nu va cunoaşte niciodată diferenţa dintre rece şi cald…

Toamna are o coloratura asemenea unei soprane… toate nuanţele pline…. tot ce poate să-ţi cînte înainte de somn o iubire tandră … tot ce poate să te ducă departe de rău.

Cine nu se înţelege cu toamna nu va înţelege niciodată ce înseamnă să ai Lumea Ta şi cum e să te împaci cu tine.

Cine nu o cunoaşte, trebuie neaparat sa o cunoasca.

Am ţinut azi în mînă prima suflare a toamnei şi m-am bucurat cum demult nu am mai făcut-o. Pentru că trăiesc cu adevărat numai în toamnă, şi, de fiecare dată cînd simt că e în sala de apşteptare, o rog să nu întîrzie, să ia primul avion, prima suflare a ei.. şi să nu mă dezamăgească.

Toamnă … şmecheroaica, ce litere frumoase şi-a ales. Hulpeaaaa! Pînă şi numele ei e altfel, e …. ca dînsa: tot cald, tot tandru, tot TOAMNĂ.

p.s. Am văzut cum se naşte toamna. A venit pe lume azi, în ochii mei, cu ochi mijiţi că-i bătea soarele în ochi, cam sfrijită … şi nu aşa de frumoasă. Am văzut-o. Chiar! Apărea iar şi iar, în fiecare ciorchine, în fiecare…. tufă de busuioacă sau cine ştie cum s-o fi numit…. şi mai ştiu, că mai încolo, va fi frumoasă-frumoasă… ca mama. Eu ştiu cum se numeşte mama mea – Toamnă.

Vacanţele vin rar. Le aştepţi … şi, într-o bună zi ele vin pripite, parcă un pic supărate că trebuie să te “plece” şi pe tine undeva. Vin vacanţele, doar că pentru puţin timp.

Anul acesta a fost altfel: mai înstrăinată marea, mai departe cerul, mai rare stelele. Nu mi-am pus multe întrebări. Inutilă pierdere de timp şi, la ce bun îmi trebuiesc răspunsuri inutile?!

Anul acesta stelele nu mi s-au arătat, cerul nu a picat peste mine, marea nu mi-a furat nimic, iar vacanţa – vacanţa a ţinut atît de muuult, încît am reuşit aproape să mă satur de ea.

Marea s-a certat numai cu mine, soarele i-a ars spatele Omului, iar stelele….., stelele au picat, una cîte una, în palmele fiului meu. Pentru el prima oară nopţile au fost prea lungi, iar zilele prea scurte.

Mi-am amintit de verile pe care le petreceam la sora mamei, în Mihăilenii-Vechi… Frumoase veri… Trecute. Aţipite stele ne urmăreau atunci, mahmure… nu ştiu cum. Clipoceau şi ele fără treabă, toată noaptea. Ploua des. Şi numaidecît sîmbăta şi duminica. Tocmai atunci îl umfla pe cel care sloboade ploaia, tocmai atunci aia cu şiroaiele se apuca să ude, ca şi cum Mhăilenii nu au mai văzut ploaie de cînd i-o făcut mama. Şi se ura nana Jenea la noi: “Nici o discotecă. Auzi, Liliană?! Să zici, Doamne fereşte… Aracan de mine… Voi sunteţi nepoatele preşedintelui de colhoz… Care club pe ploaie?! Că nu sunteţi fetele ţiganului şi trebuiţi măritate la toamnă. ”

Şi se crucea nana, şi o suna numaidecît pe sora ei de la Teleneşti, Maria (mama Lilianei)… şi îi spunea şi ei… şi le era ciudă verişoarelor că plouă, şi-mi era ciudă şi mie, da încă nu înţelegeam dacă mi-i ciudă cu adevărat, sau din solidaritate… Răbdau ele cît răbdau şi iar mă trimiteau să văd cum respiră nana. Nu-mi amintesc cum îi spunea Liliana, dar ştiu că îmi plăcea tare şi totodată îmi era ruşine.  Mă duceam numaidecît; aveam cam 14 – 15 ani şi eram ascultătoare (încă) şi, dacă nana mai rostea odată “să zici doamne fereşte…” era clar, nu vede nici Liliana, nici Mariana clubul. Cecilia, fiica nanei, avea cavaler şi el venea şi pe ploaie, şi pe vînt…. aşa că ciuda creştea direct proporţional cu picăturile ce răpăiau pe trotuarul dat cu var de nana în fiecare dimineaţă. Şi se supărau fetele, şi se răzbunau cum le ducea capul.

“Cîş…. cioară! Din cauza ta nu ne ducem. Tu ai adus ploaia, zicea Liliana”.

Era aşa de amuzantă cînd se enerva. Şi eu, maaaare drac, mă duceam cu jelania la nana şi urlam că m-o făcut Liliana cioară… Şi venea nana să o cîlţîie pe Liliana, şi aia… verişoară cu mine… se apuca de plîns de înnebunea şi nana, şi nanu… şi toţi în jur. Şi după ce se sătura Liliana de sughiţat, de potolea şi ploaia cu jalea ce o apucase, se mai înmuia şi nana şi ne duceam toate la club, ca pupăzele… gătite foc. Şi îmi părea că sunt undeva în poveste.

Acolo, m-am îndrăgostit prima oară; eh, ce băiat… ce băiat…. Nu ştiu ce făceau proastele.. , da pe mine mă agăţase unul, frumos şi tare draguţ, fiul surorii medicale din sat, care venea des la nana.

Gaiţele de verişoare nu mă prea băgau în seamă. Eram un fel de umbrelă pentru ele. Şi nici nu au observat cum am ajuns eu să stau cu Cecilia la poartă, că acolo se opreau cavalerii noştri, iar ele, cum ploua, cum stăteau acasă….

La ce am pornit eu asta?! Îmi amintesc că dimineaţa nana ne făcea terci de griş cu lapte şi iar, nebunele, nu voiau să mănînce, mai ales Liliana… şi rîdeau toate de mine că le-am şters cavalerii… , şi mă întrebau dacă m-am pupat cumva… Rîdeau sănătos, în hohot… şi mă supăram foc. Rîdea şi nana clocotit, şi Cecilia, şi nanu Andrei… şi, aveam impresia că rîd şi căţeii de mine…. şi de povestirile Lilianei despre seara ce plecase ca să nu se mai întoarcă niciodată. Frumoasă seară de vară îndrăgostită …

Şi mă suna Ghenadie, că aşa-l chema pe cavalerul meu, iar fetele leşinau de rîs, şi nana… iar se apuca să-şi dea în clocot rîsul, în rînd cu ele. Numai mie îmi era totuna. Eu aveam impresia că vara aceasta aşa şi va rămîne. Şi visam să mă sărute prima oară. (nu aşteptaţi, nu s-a întîmplat)

Şi aşa, între două ploi şi aşteptatea primului sărut, a trecut prima vară îndrăgostită din viaţa mea.

p.s. Am deraiat, da? Ce ziceam?!

Ziceam că nu ştiu cînd va veni prima vară îndrăgostită din viaţa fiului meu, dar ştiu că ea va fi la fel de minunată. Astăzi, după ce şi-a petrecut domnişoara în număr, după discotecă, l-am întrebat:

- V-aţi pupat?!

- Mama… porni ceva să zică…. iar mie îmi veni să rîd, aşa cum făcea nana pe vremuri, dar m-am abţinut.

- Hai, scump, zi, v-aţi pupat, nu mă las eu?!

- Fără avocat nu spun nimic. Am dreptul la avocat. Chemaţi-mi un avocat!

…. am rîs. Amîndoi. Apoi m-am apropiat de el, i-am atuns creştetul cu buzele şi-mi veni să plîng. Şi voiam să plîng mult, la fel de mult cum răpăia ploaia în prima vară îndrăgostită din viaţa mea….

Da, vara aceasta e una îndrăgostită. Cine ştie, de ce se sfîrşesc atît de repede vieţile verilor îndrăgostite….?!