Stătea ascunsă sau poate o uitasem acolo. Ascunzătoarea ei era atât de sigură, încât dacă nu ar fi vrut să o cunosc, nu aş fi dat de ea. Poate am aşteptat-o prea mult, poate ea s-a arătat prea târziu, sau poate pur şi simplu nu eram gata pentru această întâlnire… La ce bun să debitez aici (nici nu ştiu ce semn de punctuaţie să pun în acest moment). Era dosită, prăfuită, dar încă i se năzărea personalitatea trecând pe alături şi întrebând-o dacă vrea un ceai sau nu. Îngrijea de ea şi nu o lăsa să moară. La ce bun, se întreba uneori, apoi lăsa întrebările retorice şi căuta lecţii de suflet.
Nu ştia că lecţiile acestea se ţin în aer liber sau cu uşile sufletului deschise. Nu ştia….
Nu îşi amintea că în copilărie, îşi ruga mama să schimbe mai des aşternuturile când avea febră, sau că mama îi deschidea geamul şi îi tot răsucea perna ca să îi fie răcoare atunci când fierbânţelile o dădeau gata, da poate nu ştia că sufletul tot poate suferi de fierbânţeala răcelii şi că el tot are nevoie de geamuri vraişte şi de aşternuturi curate… de miros proaspăt şi ger amorţit. Unde e mama? Mamaaaaa… Mama… Ma….
) şi mă apuc de scris…
