Arhiva categoriei «Nespecificat»

Cuvinte incomode…

duminică, 12 ianuarie, 2014

Azi miros a ars; a hârtie  arsă şi a cuvinte care se sting necitite, nespuse, incomode.

Mi-am amintit de o oarecare zi când mă trezi un nu-ştiu-cine; cu o pană. De neuitat senzaţia. Interesant e că nu-mi amintesc când s-a întâmplat, nu-mi amintesc cine mă trezi aşa, dar îmi amintesc senzaţia dureroasă de “neatingere” şi totodată prezenţa unui zâmbet gâdilat.

Despre asta ar trebui să scriu.

Despre frumoase emoţii care trezesc şi altora aceleaşi senzaţii: de siguranţă, de “neatingere” şi totuşi… Prezenţă.

Oftalmologie

duminică, 20 octombrie, 2013

A fost odată ca niciodată un urs. Mic, urât şi scump. Nu ştiu de unde-l aveam, dar ştiu că a trăit fericit, în copilăria mea, până la adânci bătrâneţi.

Avea doi năsturei în loc de ochi şi când pierdu unul, bunica îl prinse, în grabă mare, la loc.

Doar că nu era chiar cel pe care îl pierdu; avea altă culoare. În plus, era mult mai mare; de la o manta soldăţească. De un gri adânc, sau poate era un verde mai topit de vreme – nu ştiu – şi aşa, cu ochiul ăla bulbucat, mă privea şi mă asculta cu maaare atenţie. A fost primul meu confident. Prima mea prietenă, da din respect, am să spun că a fost primul meu prieten – că tot de sex masculin era. Urs, nu?! (cum “cântă” gramatica, un urs – doi urşi) Îi spuneam ce mă voi face când cresc mare şi multe-multe-multe. Azi ţintim – la cafele – atâţia ochi, gesticulăm cu înflăcărare şi eleganţă, cerem atenţie, căutăm să “pătrundem” dincoloooo, da nu… Nu vedem şi nu suntem văzuţi. Pustii şi stinsi… ochii care ne privesc. Seci. Ca nişte pluguri ce ară pământ ars. Brazda iese adâncă, da tot stearpă.

Poate avem nevoie de … nasturi?!

Septembrie… luni…

miercuri, 18 septembrie, 2013

Asta ca să … reluăm săptămâna de la capăt… într-o noapte de miercuri.

Pentru că un pahar de vin bun face bine sufletului şi pentru că azi am sărbătorit ziua de naştere a surorii

mele, Otilia…. Am râs azi, dar şi în ultima vreme mult. De la nimicuri… Ne-am bucurat de fiecare şopârlă care ne intră în casă fără să bată la uşă.

Şi i-am spus astăzi soră-mi-i că în acest an am petrecut mult mai multă vreme împreună decât în toţi 19  pe care i-a împlinit. Am să adaog mâine nişte fotografii, ca să rămână ziua asta în acest minunat septembrie. Noapte bună, Lumea Mea.

YouTube previzualizare imagini

Nu, încă nu am plecat, dar … .

duminică, 1 septembrie, 2013

M-au plecat într-o minunată zi de vară. (aici las pe cei cărora le “trebu”) să-şi lege mintea de o lespede ca să nu se “luşuie” cumva şi să îşi clătească coşul pieptului, năduşit de invidie.

Da, m-au plecat dorurile… Şi drumurile… Şi rănile, şi nespusele, şi necititele şi viaţa asta scurtă, mai netrăită.

Am nevoie de un DECRET, de un adevărat “декретный отпуск” (da-da, ştiu ce veţi gândi, da nu e bine să vă înbuibaţi capul cu ceea ce nu este. Deocamdată. sic!). Chiar nu am avut niciodată un adevărat concediu, de lungă durată; în care să speli toate borcanele din care ai tot uns pe pâine dulceaţă şi să faci ordine, odată şi odată în hainele de iarnă (sau de vară, după sezon şi după cum te apucă.. ;) ).

Când apăru pe lume Ovidiu, nu am avut un concediu de îngrijire a copilului, pentru că bătu la trei săptămâni după fericita şi multaşteptata “dezlegare”, sesiunea de iarnă.

La “родинэ” avui multă “lume”: “Dialectologia”, “Folclorul”, “Curs practic de Eminescu”, “Sintaxa” şi nu “uită” de mine nici “Cursul special de punctuaţie”. Aşa că somnul dulce alături de bebe şi clătitul în voie a scutecelor, se transformă într-un du-te-vi-no … cu nervi, scădere în greutate şi … nesomn.

Şi întrucât, la o anumită vârstă, unii au noroc de le vine mintea, eu mă bucurai că ea veni măcar alor mei şi ei, … mă luminară.

Dar despre asta, altădată. Vă voi povesti cum a fost pentru mine plecarea de … acasă, ACASĂ.

Până atunci, să revenim în iulie – august, când alergam ca apucată pe la toate instanţele pentru hârtii şi “hârtii ce confirmă hârtia”. Într-una din acele zile, îmi iese în cale o “măhăleancă” din rândurile colegelor mele care mă întreabă: “Ştii, Indiana, am auzit că ai lăsat tot şi ai plecat în Italia. Şi, parcă mi-i oarecum să te întreb, da …. dacă tot am auzit, tu lucrezi la o bătrână acolo?!”

*** *** ***

Cel mai interesant moment în tot acest “preludiul” e că doamna aşa cum m-a întrebat (aiurea în tram), aşa a şi plecat, fără să aştepte un răspuns. Un lucru cred că ar fi vrut să spună, dar nu a avut suficient tupeu…. “lucrezi badante”?!

Şi nici măcar ăst amănunt nu e cel mai interesant în ceea ce este, ce urmează să fie şi ce …. am lăsat în urmă pentru că a fost, şi asta – dragele mele – e trecut. ;)

*** *** ***

Să facem o listă… pentru curioşi.

  1. Respect oamenii care au curaj. Respect pe cei care nu “se scapă” în fotoliile lor, de frică să nu se schimbe ceva în viaţa lor, să nu scape vreun “vânt” cineva prin preajmă.
  2. Respect oamenii “nebuni”, mai ales că asta mi-au spus mulţi: “Fată, eşti nebună, să laşi totul?!”
  3. Respect pe cei care ştiu ce vor şi îşi urmează visul.
  4. Respect pe cei care nu s-au înfrăţit cu tupeul.
  5. Respect pe cei care merg spre locul muncii lor, zburând. Eu din această listă fac parte. La muncă, tre să zbor. Dacă îmi tai aripile, gata, îmi cânt ultimul cântec.
  6. Nu muncesc în Italia, nu sunt rezident. Am viza turistică pentru 180 zile, dar …
  7. Stau în casa mea şi sunt absolut fericită  şi …
  8. Ăsta e începutul visului meu.

Pentru cei care vor detalii, ştiţi unde să mă găsiţi. Pauza pe care am luat-o e pentru binele meu şi a familiei mele, pentru viitorul meu şi a copiilor mei, pentru omul pe care îl iubesc şi alături de care aş vrea să îmbătrânesc.

Şi da, dacă ar fi să am dreptul să muncesc aici, aş face ceea ce m-ar face să zbor. Dacă acest lucru ar fi să îngrijesc de o bunică a nimănui, nimic nu mi-ar sta în cale. Sora mamei mele munceşte aici de mai bine de 13 ani, profesoara mea de română, pe care o iubesc enorm, la fel, îngrijeşte de bătrâni. Care ar fi problema?!

Dar, deocamdată, scriu; pentru un portal italian care se îngrijeşte despre ce trebuie să viziteze, să încerce şi să guste un … italiano vero. Nu e muncă la negru. E un fel de “voluntariat” în jurnalism. Asta îmi perfecţionează italiana scrisă şi … mă pune cu burta pe carte. Tot acum, am grijă să nu îmi scape nicio oră de italiană, de yoga şi de grădinărit. Da, şi de brodat. (da nu râdeţi, e tare relaxant)

Cât despre ore de canto, am început să le iau fără să vreau. ;)

Mă plimbam de-a lungul parcului şi, obosind, m-am aşezat ca să îmi “hodinesc pulpele”. Bolboroseam “Amami” de Emma şi nu mi-am dat seama că ar putea cineva să mă audă.

M-a auzit. Îi spune signor Giovanni… şi stă pe via Boccacio. A făcut clarinet, apoi canto academic şi acum predă canto acasă pentru mulţi copii talentaţi. Luni, ne vedem a treia oară. E sever şi e înnebunit după pastă. ;)

Nicidecum nu pot să îi explic moşului că Ovidiu e fiul meu şi asta îmi place. Mă lasă câte o oră la pian, apoi cât el îşi “grijeşte” olendrele, mă nenoroceşte cu vocalizele şi exerciţii de respiraţie.

Da ieri am plâns. Pentru că nu mi se prind olendrele. Sunt vii, dar tânjesc şi am umblat turbată, la 60 de km de casă ca să găsesc un “doctor pentru plante”. Am găsit. Azi ele se simt mai bine. Şi ziua a fost minunată.

Da, sunt curajoasă şi chiar dacă nu întotdeauna ştiu ce mă aşteaptă, ştiu de ce sunt în stare. Ştiu că nu îmi este frică de muncă şi mai ştiu, că atâta timp, cât am cu ce să îmi umplu singurătăţile, pot să o iau de sute de ori de la capăt – doar să îl văd (capătul).

Cum sunt zilele mele aici – ziua. Că acuş mă prind zorii, iar mâine, Otilia e la aula studio, iar noi cu Ovidiu mergem să ne rătăcim prin labirintul Villei Pisani. Noapte bună, Lumea mea.

Linii, noduri, umbre …

joi, 25 iulie, 2013

M-am trezit cu o dorință nebună de a scrie pentru tine. Poate te-am visat şi nu-mi amintesc, sau poate ai venit să-mi umpli gândurile cum ai făcut-o de atâtea ori în ultimii ani.

Am ieşit din casă grăbită după un dejun frugal, nerăbdătoare să ajung la „peretele nostru” şi care astăzi stă plecat pe o coastră.

Îţi mai aminteşti de el?! Mergeam de atâtea ori ca să îl sprijinim împreună… şi ne promiteam, că aşa vom face şi unul cu altul. Apoi, ne dezgoleam picioarele şi le bălăbăneam de-asupra apei acelui râu de munte: ne lăsam în grija şi puterea ei uimitoare de a lua totul: temerile noastre, visurile noastre … vieţile noastre.

Şi iată-mă aici, de astă dată singură, însoţită de memorie. Şi tu eşti în jurul meu, în florile care mă ascund, în hohotul râului, în norii care mă cunosc … în inima mea. Astăzi apa mi-a lacrimile şi aşa, cuminţi şi muritoare, alunecau duse de curenţii apei spre mare, până au ajuns să se piardă pentru totdeauna într-un infinit albastru. Plângeam cu sughiţuri şi mă enervau doi tineri care treceau prin preajmă, dar am fost salvată de sunetul ritmic al unei bărci ruginite ce umplu tăcerea sinistră în care mă prăbuşisem.

Şoaptele şi gândurile mele îşi aşteptau ecoul, semn că nu sunt singure în lumea asta, dar zădarnic.

Singure… Singure… Singure…

În căutarea centrului inimii tale mă gândeam des la tine. Îmi veneai pe paginile caietelor, între rândurile cărţilor, pe foaia pe care desenam în acuarelă şi cărbune. Şi de fiecare dată când citeam, scriam şi respiram prin tine, mă găseai – cu o forţă incredibilă – ca şi cum ar fi explodat literele şi munţii, şi drumurile, şi orizonturile.

Uneori tăcerile tale îmi păreau grăitoare, alteori îmi părea că dispare armura pe care ai instalat-o între tine şi lume – greşeam.

Neatins. Neatins. Neatins.

Ultima dată când am sprijinit împreună „peretele nostru”, mi-ai arătat un copac în floare şi mi-ai cerut să-l văd… Ţi-am spus atunci că îmi place, dar nu te-a aranjat răspunsul meu. Mi-ai cerut să îl văd cu inima.

Astăzi e … înflorit. Şi îl văd. Cu inima. Şi dacă inima ta este văzătoare, poţi să-l vezi şi tu prin inima mea, prin inima ta, prin ochii îndrăgostiţi ai inimilor noastre singure.

Mie şi azi mi-i greu să înţeleg cum puteau ochii tăi să vadă, iar inima … inima, înaptă să simtă ceea ce era  ne-mai-trăit.

Ai schimbat schiţă după schiţă, ai şters literă cu literă, ai pus umbră peste umbră ca să umbrim toată dragostea noastră. Linii, noduri, umbre şi tăcere.

Tu m-ai învăţat că visele trebuiesc ascultate.

Şi dacă am avut în viaţă un vis…

Acest a fost, ….. tu.