Arhiva categoriei «Nespecificat»

Dor de ducă…

sâmbătă, 5 aprilie, 2014

În zilele în care nu ştiu unde să mă bag, adică în acele zile când îmi doresc să o iau la pas pe străduţe, care trăiesc de multă vreme, în oraşele Bavariei, sau ale Italiei de Nord, sau ale nu-mai-ştiu care vacanţe “neîmplinite”, eu bag ceva muzică. Şi nu aşa, pur şi simplu. Două-trei ore de ascultat muzică bună şi … îmi revin.

Pe mine mă ajută atunci când îmi doresc să plec undeva, când mi-i dor să iau avionul să îmi revăd odorul, când simt că mi-i dor să probez o pereche nouă de pantofi, sau când pur şi simplu mi-i dor de ceea ce nu pot spune în cuvinte, îi ascult. Îl ascult. Şi trece. Chiar. Trece. Doar că trebuie să mai treacă şi vreo două ceasuri. YouTube previzualizare imagini

Defragmentare.

joi, 3 aprilie, 2014

(…) rânduri…

Era vreme tulbure. Închinam pahar după pahar… Venin maturat. De calitate superioară. Mă trezeam în fiecare zi altfel.

Azi – fluture. Mâine – fulger. Îmi scriam în agendă, seară de seară, ceea ce îmi doream să fiu când mă trezesc. Andrei îmi zicea că aşa trebuie. Că aşa e bine. Că aşa e de când lumea. Eu nu-l credeam şi lăsam săgeţile din mine să se întoarcă; cu tot cu bumerang.

Eram fulger.

Şi lumea nu ştia de asta.

După geam sau poate peste perete, sau poate dor în mintea mea – o femeie cocoşată

de copiii mulţi, pe care îi “ducea” în spate, detona frumos. Ah, tare frumos mai detona. Şi femeieşte. Numai că lirica ei îl împiedica pe Dumnezeu să mă liniştească. El îmi cânta.

Dumnezeu îmi cânta la pian.

p.s. fragment – parte din ceva pentru care de multe ori “am închinat” pahar după pahar. Nu-mi ieşea. Niciun cuvânt. De multă vrmee. De tare multă vreme. Şi spuneam oamenilor mei că e bine, că scriu, da nu scriam nimic. Pentru că aşa spurctă sunt eu. Dcă nu îmi iese un cuvânt – nu pot merge înainte. Azi am avut impresia că balconul meu s-a desprins de restul casei. Ce fericire!!! Totuşi, ce fericire e atunci când ies cuvintele din tine. Mulţumesc, Lumea Mea!!!

Retorice

miercuri, 2 aprilie, 2014

Piaţa farmaceutică ne-a pus la dispoziţie plasturi contraceptive,

care slabesc şi albesc dinţii, care te scapă de dureri sau de vicii.

Ce-ar fi să mai scoată un plasture; unul care te scapă de nesimţire, cu bun-simţ, adică.

Că doar cu nicotină este…

Şi aş mai vrea un plasture … cu amintiri din copilărie.

Pentru zile imposibile.

Până şi monumentele … citesc.

marți, 11 februarie, 2014

Zi aiurită.

Afară – urât. În suflet –  lutărie.

Spăl ceaşca care mai păstrează aroma cafelei şi ies. Constat că am fost prost inspirată. Afară – of.

Traversez şi o iau încet, spre librărie.

Intru. Lumea – nu-i.

Umblu bezmetică printre rafturi, răsfoiesc.

Mă sprijin de o coloană şi citesc vreo câteva pagini. Peste un sfert  de oră, mai intră cineva. Cere o carte; ceva ce poate duce în dar cuiva. Îmi scapă dialogul; sunt concentrată. Peste câteva minute, aud pe cineva urlând. Las cartea şi mă mişc spre alt raft. Vine şi ea. Caută nervoasă şi răscoleşte printre cărţi – unele din ele, scumpe. Le rasfoieşte. Le lasă aiurea. Simt că mi se ridică sângele la cap. Atinge o carte, cu geanta ei cu paieţele şi, ca popicele, cad toate. Mă aplec să o ajut, deşi simt că mă iau toţi dracii. Ea, mă ţinteşte cu ochii ei de ţâşpoacă (am vrut să spun oaie, dar nu vreau să stirbesc din personalitatea celei din urmă) şi îmi zice: „Ce e?! Ridică-le dacă aşa de mult te doare.” Maaaaaaama!!!! Îmi muşc buzele şi strâng pumnii şi, of, îmi vine să o apuc de pleată … Da nu. Asta şi-ar dori, cred. Ochii îi sunt mici, rotunzi, ca a unui şoarec.

Pun geanta jos şi adun cărţile. Se apropie şi librarul. Nu e supărată. Nu e furioasă. E tristă. Adunăm.

Tânăra, nu se lasă. Caută o scăriţă şi urcă ca să ajungă încă o carte. N-o să mă credeţi – cad toate. Două, în capul librarului. Mă iau năduşelile. Las totul şi mă aplec iar. Librarul … trist. Nu îi spune niciun cuvânt.

Tânăra, cu ţâfna-n nas. Mă priveşte cu aşa o expresie de parcă m-ar fi lichidat în acel moment. Eu, spăsită şi răbdătoare, îi cerşesc un zâmbet. Se mai întâmplă, îi spun.  Ea nu se dă. Îmi mai aruncă o privire în două cu otravă şi pufneşte ca o găină în care a dat altfel de ţîfnă, un fel cobie – boală în care găinile tot ţîfnesc ca şi cum ar vrea să-şi desfunde nasul. Îmi fac drum spre „psihologie”. Ea nu se lasă şi mă urmează. Îmi amintesc de ceea ce îmi spunea duhovnicul (da nu râdeţi) şi o întreb:

- Aţi avut o zi proastă?!

- … … … .

- Pentru cine e cartea?! Adică, cui vreţi s-o dăruiţi?

- (pufneşte) E greu să te pricepi?! Unui om.

- Poţi să îi iei ceva din ceea ce citeşti tu, de exemplu.

- Nu citesc.

- De ce?!

- Da ce, or să-mi facă monument dacă citesc?!

- Nu. Cred că nu.

S-a dus… Am luat câte ceva şi am ieşit. Voiam să mă aşez undeva. Simţeam un disconfort. Nicidecum nu înţelegeam ce e cu mine: mă enervase, mă întristase, mă enervase…. nu ştiu. Nişte emoţii diluate. Un soi de melancolie ce mărginea cu dezgust. Nu ştiu ce anume m-a scos din minţi la tipa aia. Nu ştiu.

p.s.  Azi citeam despre istoria sculpturilor de bronz şi am dat de monumente care …. “citesc”. Dacă ştiam, îi spuneam tipei pe care am întâlnit-o la librărie: Îţi fac şi monument. Numai citeşte!






Hoaţa inimii…

sâmbătă, 8 februarie, 2014

Ea nu ştie de „ho!”. Vine în „casa” mea şi o lasă vraişte. Mi-a intrat în cele patru camere, pe care le am, răscolindu-le, chiar şi atunci, când am fost plecată. A tăbărât în atriul drept (antreul), apoi a dat busna cu cotrobăitull în cel stâng, după care şi-a lăsat bagajele în ventriculul stâng şi s-a dus să vadă dacă nu cumva, dreptul, i-ar plăcea mai mult. Ventriculul drept avea şi un “balcon” mic de unde se deschidea o privelişte frumoasă, cred, spre sufletul meu dezgolit.

Asta i-a fost puţin.

A tot dat în uşa „casei” mele cu 100 de bătăi pe minut, până când a bucurat-o debitul cardiac care o luase razna.

Nu s-a liniştit. I-a s-a părut puţin.

I-am spus că e încăpăţânată şi fără obraz – nu a funcţionat. M-am trezit zilnic neodihnită, enervată şi străină în „casa” mea. Ea nu îmi mai aparţinea. Şi-o luase. O acaparase şi era bucuroasă. Trăia în ea, dar nu respecta regulile Casei Mele.

Şi i-a fost puţin. Nu s-a liniştit.

M-a terorizat până când am vrut să-mi las „casa”, am vrut să o donez, să o dau cu chirie – numai s-o văd dusă de-acolo. Da nu avea de gând. A rămas. Şi de atunci, rămâneam a Ei. M-a sedus. M-a dominat. M-a făcut să cred că am puteri neomeneşti, apoi … m-a coborât cu un cuvânt, m-a făcut să uit de Ea. Cu o neatingere, cu o tăcere grăitoare, cu o îndoială şi cu o … privire de Străină.

p.s. Aşa mor iubirile. Aşa pleacă ele din casele inimilor noastre. Cu o tăcere care a spus – mult prea devreme – mult prea mult.