Trebuia mai demult să vorbesc cu ea ca să am idei de scris pe blog. Povestește atît de amănunțit, cu o sinceritate care mă dezbate oarecum de la dumurile pe care trebuie să le facem în viața asta..
Scriu și eu cu fidelitate cuvintele care-mi ies așa, pur și simplu. Mi-a zis într-o zi un suflet drag … că scrisul e așa o chestie. Ușor “spulberabilă” Viața noastă are atîtea cotituri neașteptate, încît ar fi stupid că credem că putem „intra” în ele fără să dăm prin garduri.
Iaca azi am pornit să țin de urît unei cafele singuratice pe la 10.00, apoi aveam o întîlnire pe la 11.00, apoi… la manchiuristă, apoi… la cratițe… într – un cuvînt: AȘA ARATĂ O ZI PERFECTĂ DUPĂ 35.
Bun, zic. Nu e chiar așa de rău dacă rău nu mi-ar face febra. Am luat și una, și alta, am ajuns acasă și m-am apucat de „vrăjit” băbește; ceapă, usturoi.. și alte anexe de genul ăsta – nimic, frate!
Proasta asta nu prea are planuri de ducă, ca și cum nu știe că „camera” trebuie dată în primire până la 12.00.Iată și acum eu scriu, da asta stă sus, în cap, pe la cota… 39. Dacă mai scade, poate am noroc să apuc și un pui de somn, măcar un pui… dacă nu mai mult. Aș vrea să povestesc despre prietena mea, dar ea merită mai mult decît eu pot în acest moment să-I ofer.
