Arhiva categoriei «Nespecificat»

Pe cioburi.

duminică, 16 august, 2015

Pe cioburi…fără tocuri.

Despre bunelul leremia

luni, 30 iunie, 2014

Săptămâna asta a început cu un mic succes, dar atât de emoționant, încât i-am fost recunoscătoare colegei mele de birou care pleca – nu a apucat să audă cum îmi clănțănesc dinții.

Când porneam această aventură nu știam ce înseamnă căutăre, arhivare, fonduri, inventare, dosare și tot ce presupune această enumerare … Așa că am cerut ajutorul și sfatul unui om care știe tot despre arhive. Pas cu pas, cu răbdare și un pic de nervi, cu episoade de dezamăgire și cu multe ore petrecute în sala de studiu.

“Dacă ești un om sensibil – ai să plângi, dacă ești tare sensibil – ai să ai impresia că îți plesnesc tâmplele”. Așa mi-a spus omul care m-a ajutat să descifrez toate “nodurile” istoriei familiei noastre.

Mamă dragă, dacă aș fi știut…

Astăzi am ajuns târziu. Bătea în amiază și năbușeala de afară se întețea în sala de studiu. Oameni, aproape, dragi. Nu ironizez. Nici măcar nu știu cum să explic. E ca și cum ai fi pierdut pe cineva foarte drag și ca tine sunt mulți. Toți pe cineva “au pierdut”.  Toți știu ce caută.

Unii își caută buneii, alții – alcătuiesc “livezi” genealogice. Eu tot  pentru  asta am ajuns la arhivă; pentru o “livada” genealogică, nu un arbore. Nu am pretenții princiare, dar nu m-aș supăra dacă vreo joncțiune a destinului m-ar aduce în grădina cu “arbori” a Cantacuzinilor.. (hai, te rog, nu aiuri! :) ) Eu vreau o claritate în mintea mea și cum sunt a dracului de chițibușară, vreau să fac regulă și în acest “sertar”; că oricum viața ne e un dulap cu muuulte polițe. Punem, aranjăm, ștergem praful, iar punem, mai scoatem – de noi depinde “regula” din el.

Am mai spus-o, în copilărie auzisem despre bunelul de pe mamă, că se trage din greci. Mi-a plăcut tare povestea asta și, în spațiile dintre vise, aproape mă vedeam o grecoaică adevărată. Suntem mulți. Suntem prietenoși. Nu ne judecăm pentru pământ, pentru case și averi (că nici nu avem pentru ce, la drept vorbind.. :) ). Cred că sunt suficiente argumentele care mă fac să cred că o “jiță” de grec, tot curge în mine.

Da cum am crescut oleacă, vreau să știu dacă povestea din copilăria mea pot să o transmit copiilor mei. Așa am ajuns la arhiva națională.

Și de cum am ajuns, mi-am înnebunit verișoarele: să îmi dea toate informațiile despre mamele lor, tații… căsătorii, cununii. Tot ce știu!

Ca să nu se uite. Ca să nu trecem unul pe lângă altul fără să știm cine suntem. Și nu numai de mine e vorba. Vreau să știe fiul meu că pe lumea asta trăiesc oameni minunați pe care nu apucăm să-i vedem foarte des, dar suntem rude. Apropiate!!!!

Ai mei, m-au susținut și m-au încurcat, deopotrivă ;) . Că Părintele Ionică (unul din frații străbunelului meu de pe mamă) a fost călugăr la Curchi și că numele lui acolo era Inochentie, că străbunica de la Căzănești ducea zarzavat boierului Uvaliev (gata! mi-o picat “tronul”:)), că sora ei, Marușca, a primit de la una din fiicele lui Uvaliev o umbrelă pe care o văzuse și mama, după mulți ani. Multe povești frumoase-frumoase, care fac deliciul serilor de toamnă și care colorează viața unei istorii de familie.

Cu istoriile stăm bine. Nu la fel de bine stăm la capitolul detalii exacte, documentate. Asta urma să fac. Să caut tot ce m-ar ajuta să știu din cine mă trag și ce sânge curge în oamenii care mi-au surâs în copilărie.

Altfel, anume buneii și străbuneii nu m-au lăsat să dorm. La propriu.

Pelagheia și Filip Zaporojan, ridicați în 1949. Despre ei am să scriu altădată, atunci când am să am mai mult aer, când am să-i visez și îmi vor spune ce era în inima lor când au plecat goi… în gol.

Îmi pare rău că nu pot să găsesc acum mai multe cuvinte. Când ești în “mijlocul lor”, când o însemnare zgârcită te duce “atunci”, nu e ușor să ordonezi frumos gândurile. Despre bunelul Filip și mâca Bătrâna (așa-i spuneam noi, nepoții) o să povestesc … într-o zi, când voi avea mai mult decât o însemnare zgârcită.

Azi, despre emoții. Puternice.

Venisem târziu, parcă am mai spus-o. Am luat unul dintre fondurile cărților metrice… În jur, musca nu zboară. Doar, arareori, se aude un aparat care mișcă diapozitivele. Peste o vreme, vine cea mai tânără dintre colaboratorii sălii de studii și îmi aduce două cărți metrice. Trebuia să caut cu exactitate datele de naștere a străbuneilor de la Căzănești. Am dat și de Chițcanii plasei Telenești și am răsfoit până când  privirea mi-a căzut asupra unei însemnări – Ieremia Racu…. fiul lui Stefani Vasile Racu și Ecaterina Ioan… La început a fost o bucurie nebună… nu putem să încalec pixul… îmi părea că cineva îmi va lua îmediat această carte metrică și … gata – nu mai am ocazia să fixez ce am găsit.

Ei…. asta era doar începutul. Peste câteva zeci de secunde, am realizat că mă luase un frig și îmi clănțănesc dinții. Serios! O rog pe D-na din față să îmi confirme că acolo e scris exact ceea ce vreau eu să văd. Ea zâmbește și îmi spune: “Dacă vă îmbolnăviți de istorie, o să îmbătrâniți aici. Cei pe care îi cunosc, sau pe care i-am îndrumat vreodată, acum tot aici sunt. Istoria e o boală tare delicată, iar simptomele ei sunt curozitatea și dorința nebună de a afla mult, și mai mult, și mai mult.” Ca prin minune, după ce a încheiat această remarcă, s-a întors la dosarele ei ca și cum nu ar fi vorbit niciodată cu mine.

La plecare, doamna a ieșit după mine.

- Nu vă supărați!

- Da!

- Ați auzit clar totul ce v-am spus eu adineaori?

- Da! Absolut tot.

- Înseamnă că ați prins virusul ăsta.

- … (adică?!)

- Eu nu v-am vorbit în voce, nici măcar nu am șoptit. Ați citit pe buze.

- Nu… nu pot face asta.

- Tocmai ați făcut-o. În sala de studiu nu se vorbește. Noi ne-am obișnuit. Din 10 cuvinte, poate, două le rostim cu voce șoptită. Restul – le citim pe buze. Succes!

Nedumerirea mea e cu atât mai mare, cu cât bucuria nu mă lasă. Bucuria că l-am descoperit pe tatăl bunelului meu, bucuria că mama, în sfârșit, va cunoaște cine au fost buneii ei.
Da, azi am trăit un mic succes! Real! Și asta mă face să vreau mâine să merg mai devreme.

Ah…. ;) eu încă mai trăiesc emoția.

p.s. Dacă vreți să vă cautați strămoșii de acasă, accesați arhivele mormonilor. Eu nu am avut noroc. Tocmai cărțile metrice ale satelor care mă interesau, nu sunt. Multe documente valoroase veți găsiți acolo.

Cărțile metrice ale Basarabiei

Молдова, перепись подушного налога (ревизские сказки) и переписи населения, 1796-1917

Adâncimea nu trădează…

vineri, 2 mai, 2014
YouTube previzualizare imagini

Paşii drumurilor mele – Slovenia. Ljubljana.

duminică, 13 aprilie, 2014

În 2009, prietena mea Zina, îmi deschidea şi mie porţile Europei. Un mic “şantaj” amical şi sunt, pentru totdeauna, îndrăgostită de drumuri ce duc, te duc.

Prima ieşire a fost spre Frankfurt. De acolo, am ajuns în Luxemburg şi, ulterior, în unul din orăşelile strategice ale istoriei – Metz, Franţa. Dar, despre toate la vremea lor. Voi povesti şi despre Metz, şi despre Luxemburg, şi despre Frankfurt. Să mai treacă vreo lună, până se împlinesc 5 ani de atunci. ;) Aşa şi este. În iubie se împlinesc 5 ani.

Tot acum 5 ani, toamna târziu, după prima călătorie în Italia, una din amicele mele de cafea, mă întrebă: “ Aştept pe blog impresii – nu sunt. Doar câteva însemnări zgârcite.”

I-am spus că am nevoie de timp; poate mult prea mult timp ca să conservez în mine tot ce am trăit, tot ce am văzut, tot ce a rămas împrimat în mintea mea, iar, pe alocuri, în inimă. Iar ea, inima, nu se joacă cu emoţiile. E mult mai protectivă decât un muritor de rând. După destui ani, amintirile mele s-au maturat, aşa că pot azi să povestesc despre locurile pe care le-am îndrăgit şi în care m-aş întoarce de mai multe ori.

*** ***

Cu unele din ele aşa şi am făcut.

*** ***

Afară plouă… Tata a tras două cozi de vişin în sobă, deşi demuuult e aprilie. Toată lumea a adormit, până şi motanii, aşa că eu mă înşir pe burtă ca să pot să răsfoiesc, în inima mea, emoţii păstrate cu multă grijă.

Am ales să îmi amintesc de ţara care m-a impresionat mult de tot prin acurateţea ei, prin “pinacoteca” ei care se întinde de o parte şi de alta a drumului. Iar călătorului, cum spune … (cine?) îi şade bine cu drumul.

Am tranzitat-o de mai multe ori. Prima oară în 2011. Era vară. M-a cucerit din prima. Ţară mică. Ne-a luat cam 3 ore şi un pic ca să o trecem, cu tot cu pauză de cafea. Pentru cei care au lipsit de la ora de geografie trebuie să amintesc că e situată în spaţiul ex-iugoslav şi megieşi îi sunt: Ungaria, Austria, Italia şi Croaţia. Ceea ce mai pot să spun, fără să răscolesc prea mult “sfântul Google” e că are cam 2.000.000 de locuitori şi, cel mai ridicat PIB din toate fostele ţări care au gustat din regimul comunist. Cifre şi alte informaţii – cartea de geografie şi alte surse. Prima oară, spuneam, nu am avut ocazia să văd prea multe. Nu am intrat în Ljubljana, nu am intrat în Maribor, însă ceea ce m-a lăsat fără cuvinte erau câmpurile pe care le vedeam din maşină, pe autostrada A1 care face conexiunea între Golful Trieste şi Slovenia.

Cum oare să îţi explic?! Dacă ai fost vreodată asaltat de martorii lui Iehova care împart cărţi în parc, cu siguranţă ai remarcar coperţile broşurilor ce conţin scene în care leii se pupă cu copiii, iar căprioarele se uită la televizor împreună cu copiii şi bursucii – cam aşa e şi Slovenia de pe autostradă. Bine, exagerez un pic, dar dacă excludem leii, bursucii şi copiii, lăsaţi fără supraveghere, şi lasăm doar verdele de toate “culorile”, galbenul-pai, roşul, albastrul şi …. încă multe alte nuanţe, e ceea ce am văzut şi eu.

Mamă şi iar maaaamă! Aveam senzaţia că stă cineva, cu pensula pe marginea drumului şi, cum se usucă un fir de iarbă, o şi învie cu un pic de culoare. Am văzut cosaşi care păreau că au coborât din povestea “Три орешки для Золушки”. De vis.

La noi, nici în vis, nu am văzut aşa ceva. Asta a fost prima mea intrare în această ţară. Mi-am zis că am să revin şi am revenit. Cam un an a durat aşteptarea, dar a meritat.

*** ***

Aprilie 2012. Întrăm în Slovenia. Dimineaţă. Ora 06.30. Oprim să facem plinul şi să ne bem cafeaua şi vinieta. Vinieta te costă cam 15 euro pentru o săptămână şi 30 pentru o lună, benzina e mult mai ieftină decât în Ungaria şi Italia. Cafeaua … bunătate!

Plouă. Nu a fost să trec prin Slovenia, ca să nu salut şi ploaia; de fiecare dată. Eram pregătiţi să vedem Parcul Arheologic Necropoli Romane care e situat în apropierea localităţii Sempeter (Savinjski Dolini), în drum spre Ljubljana. De la Maribor până la Sempeter am făcut cam 70 km, dar nu ne-a mers. Turna cu găleata.  Turna peste noi şi peste Necropolele Romane. Aşa că am renunţat.

Atât cât am încălcat bunele maniere, luând pe deget spuma cafelei, ne-am decis să mergem spre Ljubljana. Chiar dacă plouă – măcar să mai bem o cafea. Drumul – poveste. Şi despre asta aş vrea mult mai mult să povestesc. Sunt bine întreţinute şi, chiar dacă am pasiunea drumurilor naţionale (cred că de “la Moldova” mi se trage), GPS-ul meu a ales, după ce am vizitat Grotele Postumiei şi Castelul Predjama, să ne ducă pe drumuri neasfaltate, de pădure. Mamă şi iar mamă (a doua oară!) ce drumuri!! Nicio găurică, omule! Una măcar, pentru documentare. Cred că tot găsesc eu o poză ca să vedeţi cum sunt amenajate.

Bun, ca să nu întind prea mult povestea, mai facem 60 km şi ajungem în inima Sloveniei. Ploaia şi-a dat seama că ar fi bine să ţină cu noi, aşa că dăm libertate paşilor şi exclamaţiilor de genul “nu-mi vine să cred”, “ vezi şi tu ceea ce văd eu”, asta după ce am lăsat maşina la parcarea subterană din centrul oraşului. Avand în vedere că au trecut 2 ani, nu îmi amintesc cât ne-a costat, dar… dacă nu îmi amintesc, înseamnă că nu a fost scumpă.

*** ***

Despre centru, carevasăzică… Nu prea poţi să iei amendă acolo, pentru că mai toate străduţele sunt pietonale şi atât de înguste, încât te paşte nu numai amenda. Rişti să rămâi fără oglinzi. Tre să fii atent. Cei care aleg să călătorească cu maşina, spuneam mai sus, pot să o lase la parcare şi să facă o plimbare. Dor picioarele, încă cum dor… numai că fiecare pas, îşi merită caloria pierdută. Dacă vrei să vezi Ljubljana Grad, adică Castelul situat de-asupra oraşului vechi, trebuie să o iei printre străduţe cochete şi să urmezi însemnele. Ele te vor duce spre poteca care dă dureri de cap picioarelor, sau alegi telecabina. Noi am ales să admirăm oraşul în urcuş, aşa că am lăsat telecabina în urmă. Dar până atunci paşii ne duc spre Piazza Presernov, un fel de piaţă centrală, numai că civilizată. De aici începe centrul istoric. De o parte şi de alta, această piaţă e înconjurată de istorie: ne întâmpină France Preseren, poet de origine slovenă, iar de acolo spre Biserica Franciscană a Bunei Vestiri, construită în sec. XVII, atunci când  fost inaugurată şi piaţa despre care vă vorbesc.  Iniţial, a fost închinată Sfintei Maria, ulterior, a fost a fost  renumită în cinstea poetului. Bun! Ce să mai spun despre ea?! Am prins o piaţă serioasă: produse apicole, fructe, legume, flori şi plante aromate, băuturi artizanale şi dulciuri făcute pe loc. Toate astea într-o ordine absolută. Eu totuşi cred că ei mănâncă gunoiul. Altfel, nu înţeleg unde îl băgau. Pentru că mă băgam şi eu să trag vreo fotografie compromiţătoare – nu mi-a ieşit. Trebuie să spun că din piaţa Presernov, ne-am dus spre Primărie, dar accesul era închis, aşa că nu am putut să vedem Fântâna lui Hercule, în schimb de acolo ne-am grăbit spre Castelul Vechi ai oraşului, pentru că ne mai doream să prindem Grotele Postumiei şi Castelul Predjama. Şi am reuşit!

Despre ce spuneam?! A! Da, castelul. La început a fost o fortăreaţă, ridicată prin sec. XV-lea cu scop de a se apăra de invazii turceşti. Nu a avut structura de astăzi, în schimb, avea turnuri şi câteva ziduri cărora, de-a lungul secolelor li s-au mai alăturat şi altele. În interior se află Capela Sf. Gheorghe, decorată în 1747 cu însemnul guvernatorilor carolingieni. Două din sălile castelului sunt amenajate în stil renascentist, dar nu am apucat să le vedem. Am prins doar exteriorul din interior, dacă pot spune aşa. Erau multe pâlcuri de turişti care stăteau la coadă şi ea nu se mişca deloc. Noi am achitat câte 1,80 pentru intrare. E o sumă simbolică, dar vederea din turnul ceasului merită şi o investiţie mai mare. Ne-am zis că o să mai revenim, noaptea. Pentru cei care se aventurează să vină în dricul nopţii, este mereu  pregătită o cupă de şampanie dar şi o privelişte de neuitat a Ljubljanei nocturne. Castelul are şi o pagină oficială, aşa că dacă ai timp, poţi să “studiezi” niţel.

Am coborât, mult mai uşor decât am urcat şi ne-am îndreptat spre podurile oraşului ca să prindem un pic de soare, dar şi o cafea. Era ora amiezii.  Fotografiile nu ne-au ieşit întotdeauna foarte bune, întrucât norii şi ploaia ne mai amintea că e timpul să o luăm din loc.

Concluzii:

În Ljubljana trebuie să vii măcar pentru 48 de ore. Să te cazezi în oraşul vechi. Să iei cu chirie biciclete şi să hoinăreşti, iar o zi trebuie să ţi-o laşi pentru galerii şi muzee. Sunt foarte multe. Noi nu am prins niciunul deschis. Era ora mesei şi, dincolo, mai era şi duminică. Dacă eşti atent, poţi să îţi bei cafeaua cu 1.50 euro, chiar în centrul istoric al oraşului, asta dacă alegi cafenele mici în care trebăluiesc chiar stâpânii. Dacă vrei să mănânci, ar fi bine să o faci la poalele castelului, adică jos. În castel, o îngheţată la cornet costă, minim, 5 euro. O cafea porneşte de la 3.50 euro, iar o apă plată de la 4 euro. De coca-cola nu mai spun nimic. Luaţi-vă cu voi apă. ;) Cam exagerat. Asta a fost Ljubljana mea în mai puţin de 3 ore, dar vreodată, cine ştie, tot am să revin să îi frământ daliile de piatră, apropo, splendide şi fără gumă de mestecat încleiată pe ele.

p.s.s. Pentru a mări fotografiile – dublu click!

(va urma)

ControVento…

luni, 7 aprilie, 2014

Controventoooo!!!

Minuni nu există. Poate undeva. Poate rar. Poate cu cei aleşi. La mine “controvento” e singura incantaţie care funcţionează. Pentru că altfel nu mă duce capul. Pentru că aşa  am apucat.

Controvento… Pentru că asta te face precaut şi pentru că astfel înţelegi că vânătăile pe care ţi le lasă viaţa nu trec peste câteva zile. Ele rămân cu tine până la capăt. Până când nu mai rămâne niciun loc viu. Pentru că vântul te eliberează, cu sau fără voia ta, de ceea ce nu îţi aparţine.

Pentru că atunci când e greu să înaintezi, te întorci în tine şi, … cauţi-cauţi-cauţi. Cel mai des găseşti doar o pustietate covârşitoare. Ea subjugă şi luptă cu tine, fără reguli. Şi nici de fair play nu prea a auzit.

Controvento… Pentru că în viaţa reală nu e ca la carte. Aici improvizezi şi nu ştii – îţi reuşeşte, sau ratezi. Şi lupta nu e de la egal la egal, şi nici teritoriul nu îţi e cunoscut, dar … războiul ăsta e numai al tău. Aşa că te înrolezi, benevol. Nu te ia nimeni prizonier. Cum să te “iei” tu pe tine însuţi prizonier?! Cum să învingi pustietatea din tine?! Cum să lupţi cu tine şi să te învingi?! Cum poţi să triumfezi când tu pentru tine ai capitulat?! E greu să aranjezi acest silogism; cu atât mai complicat e  să-l rezolvi.

Ai putea negocia cu pustietatea din tine, dar cine ştie dacă ea va fi, în general, gata să negocieze când victoria e evidentă şi, nu e de partea ta.

Şi chiar dacă îţi aminteşti de “construcţia măreaţă” din care făceai parte, şi chiar dacă încă te mai zbaţi, vânătăile şi locurile care dor, nu te lasă să faci vreo mişcare fără efort neomenesc. Şi, … e neomeneşte. Tu împotriva … Ta. Şi toată lumea, te “urmează”. Şi nu înţelegi de ce… În schimb, nu ai pierdut memoria. Ţi-i minte totul. Şi memoria … tot împotriva ta luptă. Pentru că fără ea, nu mai eşti un Tot Întreg.

Şi rămâi acolo, în tine. Pentru ca să-ţi asculţi sufletul, ca să-i împlineşti visurile, da … nu se poate. Şi taci. Nu scapi niciun cuvânt. Pentru că aştepţi o minune, iar minuni… corect! Minuni nu există. Există Controvento!

Şi numai aşa. Lângă mine. Eu lângă mine… Eu împotriva mea.

Controvento! Eu mă prefac în apă ca să sting tot ce arde în mine şi mă fac brazdă ca să-mi acopăr arsurile, să le sufoc. Eu mă prefac în tăcere şi ascult pustietatea din mine. Şi mă mişc. Împreună cu mine. Împotriva vântului. Pentru că numai timpul ştie când se va sfârşi. Şi numai el poate “usca” pustietatea din mine despre care nu vorbesc pentru că să nu las vânătăi si mai multe, de la care se aprind arterele şi frige totul în jur. Arsurile… Lumea…. Totul e controvento! Şi nu ştii de ce… Nu ştiu de ce… Dar, în schimb, eu ştiu că foarte bine ţin minte.

***

Controvento!!!

Îmi place cuvântul.