Eu visez numai atunci când sunt plecată, când simt gustul sângelui între dinți și când mi-s zdreliți genunchii de la pietrele în care i-am prăbușit.
Și mă văd alintată de iodul frunzelor de nuc și de puful puilor de rață, iar dacă mă chinuiesc oleacă… atunci troscotul începe să crească din genunchii mei. Ei, da asta nu-i place mamei și, după ce mă flocăie un pic, mă prind cu un bandajfăcut pe loc, dintr-un coș de pernă subțiat de atâta spălat de sub care, trădătoare, flutură ațele podbalului. Și ce ură aveam eu pe coșurile celea de pernă … și ce mult îmi doream să ies în drum cu un bandaj adevărat: să mă dea cu iod și să îmi pună fașă din aia, adevărată, din pânză subțireși țesătură rară, careia bunica îi spunea … “bint”. Și mă luau toți dracii. Ei cum să ies eu în drum acum cu bandajul ăsta pistruiat și nelalocul lui, din care curg toate ațele și nu se vede iodul.
Și îi spuneam mamei:
- Pune-mi o bucată de “bint”…
- Am să-ți pun eu ție…. Da laptele prin ce o să strecoare bunică-ta? Ai? Prin țolul de la ușă?
…..
Da eu sunt puternică! Eu mă adun!
….
Eu când trebuie țin dinții strânși, până când simt gustul sângelui; și nu plâng. Și mă duceam în drum, cu multă demnitate și gata să mă iau de cei cărora nu le-o place bandajul, da nu era nimeni. Cine să fie?! Doar visez. Și mă așezam în colbul drumului și călătoream prin toată viața: cea trăită și trecută pe-alături; călătoream într-acolo unde nu se ruinează miturile și nu se încalcă jurămintele, unde nu se joacă nimeni de-a încrederea … și unde poți ajunge depaaarte, chiar și prin colbul drumului. Acolo, în colbul drumului, era adevărata mea agenție de voiaj.
Și stropeam colbul cu lacrimi ca să construiesc poduri și scuipam sângele în două cu colb că să se aprindă și mai tare focul; în el îmi ardeam, ca un fachir, amintirile.
………
și da, visez. Atunci când nu mai pot. Atunci când mi se ia ultimul perete lângă care aș putea să mă prăbușesc. Și atunci îmi amintesc de vitrinele în care mi-am expus sufletul. Voiam și eu să văd de-l va întreba cineva; nu a trebuit nimănui.
Toți au luat câte-o boabă, ca și cum ar fi fost împărțit pe mostre și l-au prins la rever.
Ca pe-o garoafă banală … Și, cine poartă garoafa de două ori?! Așa și boabele sufeltului.Mor. Și sunt înlocuite cu altele.
….
Da eu sunt puternică. Mă adun.
….
Fac din plămâni făină proaspătă și mă trimit la izvorul Olițoaiei după apă de izvor. Și aduc apă în ulciorul cela vechi, stricat demult, cu două burluie. O rog pe mămuca Nastasia să adauge un strop de apă și să taie cu cuțitul ăla știrb pulbere de sare de pus pe rană, apoi adaugă mâca Ileana puțină botcală și frământă amândouă, în covată, o mână de aluat. Stropiți-mă, apoi le rog, cu lacrimile fratelui meu și împletiți-mă hulub. Apoi, binecuvântați-mă și dați-mă în cuptor. Să mă nasc. Curată ca lacrima mamei, pentru că ploile de stele le vezi numai în cântec….
….
Azi, rog copilăria să-mi răsfoiască visele. Și o mai rog să-i spună ceva…. Păcat că s-a pus ceața…. Între atâtea boabe de suflet și atâtea amintiri.
….
Eu sunt puternică. Și mă adun și, pot să și mor ca să ajung să trăiesc.
