Plîngeam…
Nu ştiu de la ce-mi bătu la uşă melancolia… poate să-mi aducă sare pe rană…
Bureza… era forfotă mare şi îmi veni să plîng. M-am simţit nu ştiu cum prea mică şi-mi era frig. Toată ziua asta mi-a fost frig. Îmi doream să stau la o cafea, dar nu singură. Nu ca deobicei. Îmi doream acea căldură care vine de la două ceşti de cafea, dar …. cine are nevoie de două ceşti aburinde?!
Mornac... Bobîrnac, Negruş şi Sclipici... Copiii Monicăi...
Fiecare cu egoismul său.
Mi s-a spus nu o dată că sunt din cale afară de naivă, la fel cum mi s-a imputat că sunt prea cu picioarele pe pămînt, şi veni un moment… cînd nu am mai înţeles cum sunt.
Macii de ziua mea....
Apoi am fost taxată, da scuuump, pentru sinceritate şi deschidere de suflet… da nu aşa deschidere, aiurea… nu joacă de-a sinceritatea, da sinceritate pînă la sînge, pînă la operaţie pe cord deschis…. şi am fost judecată de oameni care îmi erau tare dragi… şi iar nu am înţeles ce dracu fac eu cu viaţa mea.
Broscuţa-verzuţa.... poveste, doar că nu am cui să i-o spun... 
Apoi, am înţeles, ca şi orice prost de pe lumea asta, că fiecare om care ne apare în cale… e la o cale, nu aşa, într-aiurea….
Măi, Boris Pavlovici.. asta e viaţă la tine?! Ai şi tu .... o viaţă de cîine..
Am avut parte de oameni tare cumsecade, oameni care nu au cerut nimic de la mine, nu au aşteptat nimic de la mine, nu au rupt din mine… au suflat credinţă de-asupra mea, mi-au pus pe-ascuns, în buzunare, încredere… multă încredere în mine, mi-au dat cîte un şut, părinteşte, ca să merg înainte.
Ca fraţii... pe ei nimic nu-i desparte. Ei sunt în siguranţă.
Şi….. duuuuusă am fost.
Nu cred în coincidenţe, de la o vreme…. nu cred în destin, pentru că asta presupune inevitabil o “predestinaţie”. Eu cred în mama mea şi în tatăl meu, şi în ochii senini ai copilului meu.
Acoperişul de pe care de atîtea ori "mă porneam" în "lume", rugumînd flori de salcîm...
Ei fac negoţ farmaceutic… atunci cînd mă înec… în apă multă şi sărată.
Să nu se vadă rana, am pus pe ea... o floare.. (V. Romanciuc)
Şi nu cred în “asa trebuia sa se intample”. Cred în ceea ce m-a învăţat bunica mea: în rînduială. Am avut parte de oameni cumsecade, senini şi curaţi în viaţa mea. Niciun străin nu m-a rănit atît cît au făcut-o cei la care am ţinut…
Codru....
Am avut parte de oameni care mi-au arătat cum e să trăieşti mai greu cînd totul era atît de simplu, da am avut şi din cei care pur şi simplu m-au protejat, m-au ascuns, mi-au ţinut umbră.
Paşi scumpi...
Sunt şi dintre cei care şi în ziua de azi răscolesc prin noi ca prin pieţele de vechituri, se joacă cu noi de parcă am fi piesele unui puzzle încurcat de un copil mai năzdrăvan…. Şi cînd te gîndeşti că nici măcar nu sfîrşesc lucrul.
Rămîi aşa, scump... aşa...
Te taie în bucăţi de diferite mărimi…. Se joacă un pic, îţi potrivesc cîteva piese la loc, da cînd ajung la cap sau inimă… te lasă dracului de parcă ai fi o jucărie de sub brad, de aia veche, din cutia bunicii … de parcă te-au luat de la secondhand…
Aşa, dragul mamei... aşa... nebuniile se fac sub aripa mamei...
Am fost mereu visătoare. Mereu am adus mai multă lumină în case străine decît la mine… poate pentru că în casa mea am avut parte de mai multe “energii negative”.
Sunt tare rea cînd muncesc şi rup cu dinţii pe cei care scuipă în căldarea de unde beau apă.
Visãtoare fiind, mi-a plăcut de cînd mă ştiu să mă învelesc în cuvînte ca o mumie, cuvinte care arată tot ce am trăit tot ce am visat, toate eşecurile, fiecare zi.
Și nu am căutat cuvinte la modă. Am căutat cuvinte grele, profunde (deşi cam ieftin sună acest cuvînt în ziua de ani, poate pentru că nimic nu mai are profunzime…), care să ţină, da nu de foame…. Şi de asta, scriu şi acum… Într-o noapte adîncă şi grea… ca şi cuvintele pe care le-am înşirat aici.
Zefir....
Fumurici cu mama
Mure.... Adevărate, doar că verzi..
