Pasarile tristetii nu ne intreba daca au voie sa-si faca cuib in parul nostru….

Astă-iarnă, mi-am luat o orhidee. De fapt, nu. Nu eu mi-am luat-o. M-am dus să-mi iau alte flori şi mi-a făcut cu ochiul. Purtam un pulovăraş colorat în aceeaşi nuanţă. Spun şi eu totul, ca proasta. Da ma rog, a fost demult.

Am adus frumuseţea asta acasă, dar trebuie să recunosc că sunt flori care îmi plac mult mai mult decît orhideile.

Cum spuneam, am adus-o acasă şi, am uitat cu desăvîrşire de ea. Avea mulţi boboci, aşa că vreo lună a tot ţinut-o într-o veselie cu înflorirea…

Apoi, muri. Rămase o beldea urîtă şi două frunze. Am vrut să o arunc într-o zi, dar mi se făcu jale de frunzele-i verzi şi … am dus-o în camera feciorului.

Am lăsat-o să urmărească  din camera lui troleibuzele, dar şi … poarta Comitetului Olimpic.

Într-un cuvînt: îi pică tronul, fu mazilită… şi-i rămase numai un colţ sărac de geam.

S-a făcut primăvară, a trecut frigul, am uitat de orhidee cum ai uitat tu de ziua aia care a trecut, pînă cînd în acest început de săptămînă, căutînd ceva în camera copilului, am dat cu ochii de draperie şi mi-am zis că nu ar strica să-i fac o baie cu “spumă” .

ORHIDEEA, cu căpşorul plecat, sfioasă, ruşinîndu-se de culoarea ei cam aprinsă…. parcă aştepta să dau de ea întîmplător şi să mî simt vinovată…. şi idioată… şi comună… şi ordinară… şi nesimţită.

Cum?! Cum am putut să o cumpăr, să o privez de unica şansă?! Poate ar fi cumpărat-o altcineva… poate ar fi luat-o acasă, poate ar fi avut şi ea casa – un geam larg, însorit şi numai al ei – poate ar fi iubit-o ca pe un suflet… cum am putu fi aşa de egoistă şi crudă?!

Am luat-o înapoi în camera mea… nu mă săturam să o privesc. Am îndrăgit-o pentru curajul ei, pentru viaţa ei lipsită de atenţie, pentru frumuseţea ei pe care nu o aştepta nimeni, asemeni unei femei rănite…. care deodată se schimbă, “parcă-i alta…”.

Poate prima oară în viaţă, o floare, m-a făcut să… (lucru despre care mi-i ruşine să recunosc aici, că e absurd, cel puţin aşa cred).

Revin…

Am luat-o, după cum spuneam, în camera mea. I-am făcut vreo două poze ca să-i arăt mamei şi m-am dus la radio. Seara, cînd am venit… înflori încă una… După ce am admirat-o minute în şir, am luat-o şi am dus-o la casa (fără ghilimele) ei.

La ce bun să o iubesc după ce atîta vreme am neglijat-o?!

La ce bun să-i păduchesc acum orice fir de praf de pe frunze cînd ea a trăit atîta vreme în singurătate?!

La ce bun să o admir cînd atîta vreme pur şi simplu nu a existat pentru mine?!

Ştiu că e absurd, ştiu că e stupid… ştiu că nici măcar nu pare natural ceea ce spun acum, dar mă simt neputincioasă în faţa ei. Parcă mă ruşinez să o îngrijesc acum. Am impresia că nu o să mă ierte niciodată.

Credeţi ce vreţi, dar pot să spun fără să-mi atribui niciun merit. Nici cel mai mic.

Orhideea mea a înflorit pentru ea. Ca să fie frumoasă.

Şi nu pot să spun că am îngrijit-o. Am impresia că o să citească. Mă simt azi Alice… în Ţara Minunilor, doar că eu… demult nu mai cred în poveşti.

p.s. Am să o îngrijesc, dar după ce va muri din nou (cît de straniu sună). Pînă atunci, l-am rugat pe fiul meu să o îngrijească. Mi-i ruşine să mă apropii de ea. … Nu ştiu ce crezi tu, dar contează că fiul meu mi-a zis: “Te înţeleg. Nu-i nimic. O îngrijesc eu. O să se bucure.”

p.s. 2 Ce înseamnă asta?!Înseamnă că nu cresc o brută. Lăsaţi-vă copiii să vorbească cu florile, să pună nume puilor, să aducă pisici calice. Aşa se învaţă limbajul dispărut al omeniei.

Nu vreau să vorbesc despre Ziua Biruinţei.

Tocmai în momentul în care scriu, urmăresc parada de la Moscova, în reluare bineînţeles. I-am văzut pe ai noştri păşind cadenţat.

Nici nu vreau să comentez.

… şi buneii mei au luptat. Cel de pe mamă, a ajuns cu frontul pînă la Berlin. Acolo a fost rănit şi toată viaţa a suferit de pe urma rănilor. Cînd ploua, sau cînd ningea… îl rodeau toate oasele, dar mai cu seamă umărul îl supăra… a avut o problemă şi la plămîn şi a stat într-un spital din Germania mai mult de jumătate de an, apoi,  s-a întors la bunica şi la copii. Acolo, în spital, l-a îngrijit o soră, Paladia. Bunelul povestea că dacă nu ar fi fost ea, nu ar fi fost nici el…

De la ea se trage şi numele mamei, aşa spunea bunelul. Bunicăi nu-i prea plăcea varianta şi ne spunea că au numit-o ca şi pe străbunică, Pelagheea.

Bunelul a plecat de tînăr, la 63 de ani, dar îmi amintesc de el şi acum. Tare drag mi-a fost şi tare puţin timp am fost alături… Niciodată nu l-am auzit să ridice vocea la bunica. Niciodată nu am văzut-o pe bunica să iasă iarna după lemne sau cărbuni. Îi aducea bunelul la uşă. “Ilenuţă, iaca lemnele. La uşă, Ilenuţă…” Parcă-l văd… nu am uitat acest lucru, deşi aveam cam 8 ani cînd a plecat… Bunătatea lui nu am uitat-o şi n-am s-o uit vreodată.

Şi erau oameni fără calculator… şi fără master… în jurnalism sau economie sau jurispridenţă … Oameni simpli, dar cu toţi anii “de-acasă”.

La ce povestesc acest lucru… Ieşisem azi. Am ales să stăm într-un loc în care se găteşte bine… Ne-am aşezat şi, cum spuneam, vorbeam de una, de alta. Peste drum, opreau maşini… ieşeau din ele familii complete, şi mai puţin… şi traversau ca să verifice dacă la terasa noastră mai erau locuri libere. Ovidiu, ieşise să se spele pe mîini şi să vorbească cu un prieten… iar eu, neavînd ce face… am căzut… adînc… pe gînduri. Priveam ţintă într-un loc fără să văd nimic.

A mai oprit o maşină la un moment dat, una tare cunoscută. Mi-am dat seama imediat de unde o cunosc… şi cine e în ea. Nu mă interesa prea tare, dar ca să nu mă uit în gura celor care mîncau deja, priveam într-acolo.. să văd cine iese.

Era El şi Ea. Singuri. Fără copil. Discutau ceva tare aprins… La un moment dat, ea l-a bruscat, sau cel puţin aşa cred. Apoi i-a dat o palmă, sau poate l-a împins. Nu vedeam prea bine şi în plus, mă simţeam jenată, un pic penibil chiar. Mî gîndeam că s-ar putea să mai fi pbservat cineva, de la mesele vecine… şi eu mă ruşinam… să întorc capul.

Curios lucru, nu?! Nu le era greu lor, celor din maşină…. îmi era greu mie.

Aşadar, m-am prefăcut că privesc în altă parte şi m-am rugat în gînd să vină mai repede fiul meu ca să pot să mă întorc fără să-mi fie ruşine… Între timp, ăia doi nu se liniştesc… Discută aprins… nu ştiu cum s-a întîmplat, dar… la u moment dat am observat cum el a luat-o de cap şi a început să dea cu ea de portieră… cu atîta “pasiune”…. încît m-am încuiat definitiv. Au mai urmat două palme, apoi…. spectacolul a luat sfîrşit. Surprinzător, nu?!

Nu prea, vei spune tu… şi eu aş spune că ai dreptate. Numai că uite, după vreo cinci minute, indivizii ies din maşină şi se îndreaptă spre terasa; ea cu ochii roşii de plîns, el tare ok: îmbujorat, aprins… plin de sine, cu un zîmbet tîmp de călău mascat bine… cu un pulovpraş în tendinţe, cumpărat de proasta ceea, cred…. că e cam umblată prin afară… Stau acum şi mă gîndesc… ce naiba am comandat. Nu pot să-mi amintesc ce am comandat să mănînc… Măcar ucide-mă.

Cum se poate una ca asta… Istoria nu se termină aici. Nesimţitul o strigă şi se aşază faţă în faţă cu noi: uite de asta nu ţin minte, dar mai ales… din cauza ei: după nici un sfert de oră ridea ca o oaie… şi îi povestea ceva amuzant… şi el se băga la pupat.. şi ea nu era împotrivă… Mi-i scîrbă. Îmi venea şi mie … să o iau de cap şi să dau cu ea de toţi pereţii.

Fă oaie, i-aş fi zis…. Parcă nu eşti proastă, parcă apari prin reviste… parcă faci tratamente… faci sport şi porţi pantofi scumpi… Cum, oaie creaţă, poţi să înduri tu una ca asta…?! Cum poţi dormi cu duşmanul…. într-un pat?! Da ce va face cu tine… peste 10 ani?! Nu ţi-i frică, oaie, de moarte… că te omoară într-o zi… şi-ţi rămîn copiii pe drumuri…

Pe bune, nu mă interesa deja să o văd cheală… că dacă o trage aşa de cap, cu ambele mîini, în plină zi în centrul oraşului, înseamnă că … sau are pleata deasă… sau tot rămîne ea cheală într-o zi… Mă interesa starea mea. Idioţii ăştia mi-au ucis toată dispoziţia şi pofta de mîn care.

Noroc de copilul meu, care … a găsit toate cuvintele din lume şi cele mai … “decente” bancuri ca să mă înveselească…

A… mi-am amintit. La desert, am comandat… o bunătate… vaffles, belgiene… se pare. De acolo vin dacă nu greşesc. După ce mi-a fost să văd azi, lasă-le să vină de unde-or vrea, doar să-mi treacă oftica … Bunătatea asta m-a încălzit şi mi-a dezlegat limba….

Am vorbit de una, de alta. (cred că mă repet, dar e motivat)… am povestit fiului despre bunelul meu, străbunelul lui… şi i-am povestit ce au mai făcut ăştia doi… că tocmai se ridicaseră de la masă şi se îndreptau, ţinîndu-se de mînă, spre maşină, locul inchiziţiei… Oaia tot oaie rămîne. Eu a doua serie nu vreau să o văd, aşa că mai mult la această terasă nu mai vin… .

P. S. ….. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi în pace. Am urmărit un concert la ruşi, din Piaţa Roşie.

Eu aşa am petrecut azi…

Nu m-am dus la paradă… suficientă paradă am în celelalte zile. Am dormit pînă la 11.00, lucru care nu s-a mai întîmplat de taaare multă vreme şi am visat frumos.

Nu ştiu cum să zic… dar toate piesele care au răsunat, îmi sunt aproape. le cunosc pe dinafară. Una dintre ele m-a răscolit în mod special… Noscov a cîntat. Despre cei dispăruţi fără urmă. Am să tac despre ziua asta. Sunt atîţia “cronicari”…  Să-şi facă meseria. Eu am vrut să vorbesc despre oameni…

…. Avem oameni, oameni şi … oameni. Spuneam, am ieşit azi cu băiatul în oraş să mîncăm. Discutam despre una, despre alta… pînă au venit doi să ne tulbure liniştea: un dobitoc şi o oaie. Ei nu ştiu ce înseamnă să mulţumeşti frumos … pentru pace.

La ei războiul nu s-a terminat…. la ei, abia începe.