Visam demult să ajung acolo unde timpul îţi ciuguleşte din palmă şi am ajuns. Mă refăcusem. Îmi veni bine, aşa, ca mănuşa…. (ce stupizenie de metaforă am mai tras…)

Lago di Garda…. am pornit de atîtea ori să scriu despre locul ăsta, apoi am lăsat şi m-am apucat de Elveţia, apoi am scris cîteva rînduri despre San Marino şi noaptea aia, incredibila noapte în care un deal din poveste m-a ajutat să respir atît de adînc, m-a împins să-mi scriu visul(cel mai mare! deşi nu e bună comparaţia) pe zidul castelului care pur şi simplu m-a fascinat, dar de fiecare dată, emoţiile au fost mult mai putenice decît imaginile întipărite în mintea mea.

Şi apoi, observaţiile mele erau atît de subiective, atît de ale mele, încît mi-am zis că ar fi bine dacă aş lăsa timpul să aşeze cîteva luni peste amintirile mele, să le certifice, să le adune. Şi am scris în inima mea multe rînduri şi am trimis într-acolo multe scrisori, şi am visat multe nopţi întregi şi m-am rugat săptămîni … şi am făcut multe scenarii.

Am revizuit tot ce am vizitat: locul unde a fost prins Mussolini alături de Clara Petacci (iubita lui, pînă la moarte!); bine, nu chiar Dongo, dar am trăit ceva incredibil pentru un om (nu mai zic de romantica din mine şi destinaţiile ăsteia “de vis”) cînd îmi sorbeam cafeaua cu mult lapte pe malul lacului Como, m-am emoţionat cînd am realizat că mă trezesc dimineaţa, şi, după geam se întinde o altfel de ceaţă: nu era în suflet, era pe suprafaţa lacului Lugano, era ceaţa unei altfel de Elveţii; ea chiar mă primea şi, îmi era confortabil.

Apoi, …. apoi atîtea au fost.

p.s. Mă duc într-acolo, să las timpul să-mi ciugulească din palmă …. să las ceaţa şi să înnoiesc acel jurămînt pe care l-am făcut pe unul din pereţii cetăţii din San Marino. Mă duc.

Tac …

Pe an ce trece tot mai dese sunt tăcerile şi mai zgîrcite cuvintele pe care vreau să le las să hoinărească fără sens prin capul celor străini.

Simt…

Pe an ce trece tot mai greu trec peste pierderi, peste “săgeţi trădătoare” plimbîndu-se (туда-сюда) prin coloana vertebrală (coloana mă ţine pe verticală, mămucă!) şi mult mai uşor renunţ la pasagerii cărora le-a expirat biletul “de excursie” prin viaţa mea.

Trec…

tot mai repede zilele anilor mei şi, cu mai multă înverşunare, încerc să nu le pierd aiurea.

Pot…

Pe an ce trece, cu mai multă îngăduinţă să păşesc (să-mi bag piciorul în … !) peste înfrîngeri şi tot mai rar ma ambiţionez să cred că vremea … e singurul Justiţiar care semnează sentinţa.

Încerc …

tot mai rar, pe an ce trece, să cred în cei care mă întreabă “prin corespondenţă” cum îmi merg treburile în timp ce îmi încurcă iţele şi îmi calcă constant pe “coadă” (asta ca să nu se înţeleagă că sunt atît de “fragilă”! Pe dracu!).

Fac ….

din ce în ce mai des curăţenie în carnetul meu vechi, cu numere de telefon “valoroase” ce s-au devalorizat (pe bune!) de-a lungul anilor (şi aici nu mă refer la fotolii ministeriale).

Ofer …

pe an ce trece tot mai multă vreme celor pe care-i iubesc (atît de puţini!) şi tot mai puţină importanţă celor care vor să mă înghită într-o lingură de apă.

Cred ca … încă mai cred.

În ceea ce înseamnă predestinaţie …. şi, în ceea ce nu mai vreau să Creadă Alţii că Eu mai Cred.

Soficuţa încă mă aşteaptă.

Căutam nişte fotografii azi şi mă nevăli o “jăle” că nu mai ştiu cum am ajuns să îmi pun căştile şi să pornesc o “sîrbă”, cu icnet, cu tremur, chiar cu lacrimi – uf! (un sfert de ceas). După sfertul sus-amintit, obosisem de icnete şi mi se terminaseră şi şerveţelele, aşa că mi-am făcut un ceai trimis de un suflet drag din Italia şi ….. trecui în cealaltă extremă – veselie !!! Divorţul Oanei de Pepe a nenorocit audienţele, a compromis cifrele de afaceri ale televiziunilor, a micşorat rata divorţurilor. La Columbeanu nu mă bag că nu ma interesează moşu….. Bun, că nici Pepe nu-mi vine în vis. Nici banale, nici erotice, dar chiar să nu pot găsi o ştire fără “Tudi-şmudi”, “Oana fără Pepe” sau “Pepe fără Oana” – incredibil.

Lăsaţi-mă oameni buni cu ştirile astea că e viaţa lor, patul lor, adulterul lor şi partajul lor…. (tre să aibă maaaaare avere).

p.s. Îmi amintesc de Sarkozy şi divorţul sărmanului om – are “blednîi vid” pe lîngă Oana, Tudi şi Pepe. Dacă mă apuc să caut vreo reţetă de post cu linte sau …. fasole, cred, că tot vreo minunăţie de-a Oanei Zăvoranu o să-mi iasă. Of, dragostea asta pe net…… face victime (colaterale!)

…. aşa mi-i jăli de Tudi….

Mergeam în fiecare zi acolo. Era o casă proaspătă, vie, cu familie alături şi îmi plăcea să ascult din maşină gălăgia ce venea dinspre terasă. Mai ales vara.

Aveau mulţi copii, hohote de rîs, cîţiva căţei alergaţi de pitici şi doi motani vărgaţi care puteau liber să stea pe post de indicator de vînt în vîrful casei (ar fi fost mai sigur “culcuşul”). Mai creşteau flori în ogradă: multe, vii, curioase. Cele mai dragi îmi erau panseluţele, dar am prins şi bujorii. Ăştia chiar mă fascinau.

Dar nu numai pentru bujori şi motani veneam acolo. Căutam o casă şi, în plimbările mele fără rost, observasem odată un vitraliu. Tot “de-al casei” era. M-a prins … şi veneam de cîte ori puteam. Opream în spatele casei şi priveam spre vitraliul spart la un colţ. Îmi luam “doza de culoare” şi plecam. Cred că îmi amintea acest vitraliu şi de o jucărie din copilărie – nu-mi amintesc cum se numea (dar revine “subsemnata” că altfel mooor). Îmi plăcea să pun ochiul şi să rotesc jucăria aia şi astfel, îmi “plănuiam” viaţa: azi aşa, mîine şi mai roz, poimîne – galben cu puţin violet…. eh, frumos. Mai ales, o căutam, după ce eram pedepsită. Mă bungeam în ea şi lăsam lacrimile de crocodil să curgă. Aşa îmi trecea ciuda mai repede. (unde pot găsi aşa ceva acum că-mi trebuie!!!)

Ascultînd doar ceea ce era înăuntru, mergeam zilnic să privesc lumina care trecea prin vitraliul cu un colţ spart. Era diferit; de fiecare dată, fata aia, îmi zîmbea altfel. Pentru că soarele era mai darnic sau ceaţa mai deasă, pentru că la ea totul era altfel sau pentru că îi era dor de mine şi se bucura cînd veneam, sau poate că … în felul ei, îşi juca zilnic rolul. Avea un singur spectator (pe mine!) şi ală fără bilet.

Colorată, dar şi transparentă în acelaşi timp, fata aceasta avea atîta căldură şi lumină de dat. Uite, m-am prins! Lumina – ea era vinovată de “pelerinajul” meu. Lumina îi da culoare ei, iar ea se împărţea cu mine. Nuanţele îi lucrau conturul buzelor, astfel, ajungînd să-mi zîmbească de fiecare dată într-un alt mod.

Oare nu aşa sunt şi oamenii?! Cu cît  mai  … transparenţi, cu atît mai calzi, mai aproape, mai cu multă lumină de dat.

…

Am mers şi azi, să-mi iau raţia de culoare şi să-mi “ridic” primăvara, dar n-am mai găsit-o. Da nu mai era “fata”. O schimbase cineva … avea un colţ spart. Ca să nu rămîn fără culoare, mi-am luat un pachet de hîrtie colorată. Din fiecare coală am să tai cîte un omuleţ.

… Vreau să am de toate culorile!

4.00 – Richie, motănelul nostru, “se zghihuie” ca un nebun.

4.30 – mă termină. Gata, îl dau la şniţele. Da pînă atunci, îl pun la îngrăşat cu o farfurie de pernuţe… miel, morcov. Mănîncă şi …. dormi în tine!

5.40 – S-a luminat. În sfîrşit. Un ochi îl caută pe Richie E identificat pe masă, împingînd cutia cu pizza. Pînă ajung, cutia-i jos, pizza – înauntru, Richie – în agonie. Îi dau o felie să se “împlinească”. El, bucuros de captură, eu … de duminică.

10.00 – cafeaua se cuminţeşte între palmele mele (şi doar puţin pe cearşaf, serios, doar puţin!), iar trandafirii de pe ceaşcă mă roagă să închid geamul că s-a făcut răcoare. Nu, dragii mei, rămîne din voi scrumul dacă nu vă aerisiţi. Rîd de prostia pe care tocmai am spus-o cu vice, iar Richie mă priveşte nedumerit, de parcă lucrarea lui de “doctor” a fost dedicată schizofreniei.

Ninsoarea nu are ce face. Cade. În acest weekend munceşte.

Dau slobozenie unui strop de suc de lămîie ca să-mi dilueze cafeaua – prea amar. Am stricat-o. Măcar să mă ducă capul să nu stric toată ziua cu asemenea talent.

10.20 – Pornesc telefonul. Îmi “zdohneşte” bateria, dar bucuria nu ţine mult. Sună celălalt.

- Noroc, vrei să ne vedem?

- Nu.

- Cum?!

- Aşa. Revin. Pa.

Prima oară mi-am permis să închid aşa, aiurea, ca să simt şi eu gustul unei dimineţi alintate, să am şi eu 5 minute pentru o mască nenorocită pentru riduri mimice (aşa scrie, da eu ştiu că sunt de tot “feliu”). Mi-am permis prima oară să nu vreau să ascult lamentaţii şi să nu vreau să ies în oraş atunci cînd vreau să stau acasă. Vreau şi eu să stau acasă!!! Clar, da?!

Stau în pat atît cît vreau; pînă amorţesc! Richie simte că mă năvălesc fericirile şi vine să-şi mai şlefuiască unghiile: muşcă, zgîrîie, apoi urmează un fel de “pupătură” şi iar o ia de la capăt.

Telefonul … revine. Se pare că nu a înţeles. “Izvoli” să înţelegi! Mut, auzi?! Mut să te ştiu azi, şi mîine şi în vecii vecilor.

00.13 … Frezii de la Didu-Dadu şi … semne pe mîini de la Richie. Uite asta, duminică!

p.s. Închide pentru o zi telefonul. Senzaţiile sunt tari! Merită!