Arhiva categoriei «FRÎNTURI...»

Nebbia…

marți, 3 martie, 2015

Am îndrăgit ceaţa. Mai rătăcesc, uneori, prin ea.

Singură cu mine.

Dimineaţa te ascunde de tine însuţi, seara – de singurătate. Te mai lasă şi singur, dar nu te însingurează. Îţi mângâie coama cu firele de apă – s-a învăţat şi ea să plângă fără lacrimi – apoi, te dă pe mâinile îndemânatice ale surorii ei – ceaţa vieţii. Şi orbecăieşti. Nu îţi mai aparţii. Recunoşti orice “intersecţie”, orice “tufar” care-ţi creştea lângă casă, dar când îi atingi – nu sunt ai tăi. Străin totul în jur.

Simte ea…. te ascunde de viaţă, sau poate te rupe vieţii. Cu asta, nu m-am lămurit încă. Însă ceea ce am învăţat de la ea e că nu ai cum să te cunoşti cu adevărat până nu te-ai pierdut vreodată prin ea… până la Pierdere.

Aşa că îmi continui drumul. Nu mă opresc. Merg spre mine, mângâiată de năduşeala ei “părintească”.

Ninge…

duminică, 23 noiembrie, 2014

În inima mea ninge cu dor. Pe nepregătite, peste tot; peste căldura care răzbătea dincolo de ieri şi nu căuta, cu tot dinadinsul, să se ducă într-un mâine. Ninge peste ochi adormiţi şi nedormiţi, peste fruntea unui bătrân ce trece pe alături şi peste pragul uşii mele, atât de drag. Ninge peste grele zile în care nu am mai vrut să scriu pentru nu mai ştiam că este cineva să mă citească, iar eu… eu nu scriam pentru mine. Eu scriam pentru cineva, măcar pentru cineva care să-mi înţeleagă literele şi să le facă să fie ale lui, sau ale ei. Ninge peste serile în care îl intervievam pe Dumnezeu şi în care îi ceream protecţie. Ninge peste tot şi, … ningea.

Ningea peste dimineţile ciufulite şi peste clipe ascunse de lume, peste muzici uitate şi peste cuvinte lăsate pe drumuri.

Ningea … şi ninsoarea asta încălzea multe inimi şi ştergea multe urme.

Gata…

A nins.

Nimeni nu va mai şti pe unde a călcat iubirea şi în ce direcţie … dusu-s-a.

Desigur…

joi, 18 septembrie, 2014

Apus de toamnă. Atâta a fost descris, pictat, admirat şi cântat, şi plâns şi urât, încât eu nu prea ştiu cum să algoritmizez Un Altul. Apusul de toamnă  e apus de toamnă: violet, palid, scund, căzut, ars, roşu, îngheţat, creponat de nori, trist, plângău. Altul, în fiecare zi.  Cel de azi are o bordură verde. Aşa îl văd eu. Am mers o habă ca să-mi potolesc nervii şi bordura asta, deşi dispăruse, tot îmi stăruie în minte.  O luasem repede din loc şi la finalul rondului de seară, îmi tremurau genunchii şi mâinile, mai bine zis degetele mâinilor. Un tremor aproape elegant. Fin… (mă umflă râsul).

Degetele întotdeauna au conţinut.

Ele iubind sau distrugând, cam tot acelaşi “efort sufletesc” depun. Şi totuşi, mi-ar plăcea să mai rămân afară cât nu s-a întunecat şi să am şi un creion. Mişcându-se pe o foaie albastră cu margini aurii, sunetele lui să rezoneaze într-o mulţime de emoţii şi sunete. E ca şi cum aş fi avut un pian bun şi unul care nu a cunoscut niciodată camertonul. Degetele care nu simt nimic – sunt mai rele decât un creion simplu. El, fie şi simplu, tot are ceva de dat. O haşurare, o însemnare, o supărare, o grabă, o tristeţe, o emoţie. Mereu mă surprinde. Dă-mi un creion şi, în alergarea lacrimilor ce cad, am să-ţi înşir tot dorul, toate aşteptările pe care le-am ascuns mereu; aşa îmi cereai.

Da-mi un creion şi nu mai am nevoie de cafea, de prietene, de ieşiri matinale. Mă împac bine cu el. Mă recunoaşte. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare.

Niciun creion din viaţa mea, fie el colorat sau simplu, neascuţit sau obosit, nu mi-a trădat emoţiile. Le-a înţeles întotdeauna. Exact aşa cum i le-am deschis.

Lasă-mi creionul cel bleu, pe care ţi l-am dăruit când ploua, şi mai mult nu vreau nimic. Pentru mine EL e mai mult decât degetele tale care sugrumă orice urmă de respiraţie!

p.s. Azi vreau să arunc din viaţa mea toţi oamenii “mărunţi”. Ei mă fac să mă împiedic des.

Da apusul… apusul e într-aiurea, da bordura aia verde o mai simt. Cu degetele…

Pe mine … mie, întoarce-mă…

miercuri, 2 iulie, 2014

Azi am pornit-o devreme. M-am trezit cu gândul că tre să îmi fac bilet pentru sala de lectură. E numai bună vremea.

Simt că e mai în siguranță acolo și mai cu folos.

Am mers pe jos; îndrăgit mijloc de “transport”. La început era acel soi de plimbare care îți pune gândurile în ordine; acum – cam greu fără acești 4-5 km zilnici, care îmi dezghioacă toate gândurile aducătoare de ploaie (nu întotdeauna) curată, care mă pune în ordine cu mine însămi și mă lasă numai bună de studiat istoria Mănăstirii Curchi. Acolo se odihnește, de la sfârșitul anilor 50, Părintele Ionică, unchiul bunicului de pe mamă. A fost monah la Curchi. Și mai am o datorie; să răsfoiesc și Cartea Memoriei; între filele ei “odihnesc” străbuneii.

Ciudată zi. Trăiesc ca și cum m-aș fi fript.

Nu prea îmi tihnesc întâlnirile lungi, oamenii gălăgioși și “adunările”.

Nu am trecut de vreun an pe la bibliotecă; o cam subțiasem cu studiul. Mă dezamăgise atâta lume care afișează titluri grele din literatură universală pe facebook, încât mi-am zis: O să mor proastă! La urma urmelor, eu nu citesc atâtea cărți deștepte, pe unele le mai las ca să mai “crească”, sau mă las pe mine să mai cresc.

Ciudată zi… Răcoarea Bibliotecii Naționale m-a “încălzit”. Am făcut un permis provizoriu. Mi s-a spus că nu voi putea lucra în sala de lectură, decât după ce îmi fac un permis de acces pentru 5 ani, dar, adaugă femeia de la intrare, dacă zâmbiți Bibliotecarei, o să vă lase.

Mi-a mai urat succes, apoi s-a întors la discuția ei cu cealaltă colegă despre dulceața de cireșe albe cu mintă… Să fi făcut vreo 5 borcane. Are nuntă cu fata, la toamnă.

Vreau la mama, și sub brațul surorii mele, și lângă fosăitul puiului.

Încă un pic, îmi zic. Ești curajoasă, ești încăpățânată, ești al naibii de puternică dacă vrei… Pe naiba. Azi e o zi în care nu prea funcționează aceste vrăji. Azi vreau să iau mașina și să merg unde m-or duce ochii. Azi vreau să-mi întâlnesc prietenii la o cafea și să râdem mult, să povestim, să nu ne vină să credem că au trecut atâția ani.

Atâția ani. Simt eu că o caut cu lumânarea azi. Dosul palmei e gata să tot șteagă lacrimi.

*** ***

Moldavistică și heraldică e o secție tare interesantă. De serviciu e o doamnă cu destui ani de “experiență”. A fost frumoasă în tinerețe. Și acum este. Subțirică și rapidă, ca o șopârlă.

Caut Cartea Memoriei, îi spun. V-o aduc imediat. Nu apuc să-i spun că nu am decât un permis provizoriu și că am vrut doar să știu dacă este sau nu. Se întoarce îndată și, ca și cum ar fi comis o greșeală de nepermis, îmi spune că această carte lipsește pentru că e expusă în hol.

Îi spun că nu am permis de “lungă ședere” și oricum nu pot să o frunzăresc. Am intrat doar ca să vad dacă e sau nu… Zâmbește timid.

“Să vă duceți la etajul 2, acolo o găsiți. Da să vă duceți numaidecât. O să puteți să o răsfoiți. Încă nu am refuzat pe nimeni care a cerut o carte. Să vă duceți numaidecât”. De la cuvintele ei, îmi vine să plâng. Din senin. Pentru că tare frumos a mai spus-o, și cu împăcare, și cu acea alură de om care a primit pe cineva în ospeție; la el acasă. Eu așa am simțit.

Ciudată zi…

Urc. La etajul 2, pe holul imens, găsesc alte două doamne care tot despre dulceață vorbesc; de agrișe. Mi se face gura pungă, da mă dumiresc, totuși, să nu mă bunghesc atâta la ele, da să întreb ceea ce mă interesează.

Una din ele se ridică de pe scaun. Cred că roșesc. Am nevoie de Cartea Memoriei, volumul IV…  nu reușesc să închei cererea mea. Mă salută și îmi arată încotro s-o iau. Îi mulțumesc. Mă duc.

Istoria se repetă… Două doamne vorbesc despre dulceață; de zmeură.  Îmi vine să râd și o fac. Doamna mă privește și întreabă: “Numai nu-mi spuneți, D-ră, că ați mai auzit în Biblioteca noastră vorbindu-se despre dulcețuri?!”. Râdem tustrele.

Am nevoie de “Cartea Memoriei”. Aș vrea să o frunzăresc, dar am doar un permis provizoriu. Mi se aduce cartea și mi se mai spune că pot merge cu ea în sala de lectură. Las buletinul de identitate împreună cu permisul provizoriu și mă duc.

În sala de lectură, trei oameni. Trist… da e liniște și mult aer. Asta-mi place. Răsfoiesc. Îi găsesc pe străbuneii mei, supuși represiunilor în 49. Am fost chiaburi. Știam asta, dar nu știam nimic despre străbunica mea. Acum, cunosc inițiala patronimicului. La fel și cu bunelul. Tot am să plâng eu azi.

***

Ciudată zi, aș spune!

Din orfelinatul gândurilor…

vineri, 14 iunie, 2013

Retorice: Nu-ţi trăi viaţa în rime; s-ar putea prea mulţi să-ţi înveţe pederost “poezia”