Azi am văzut un fulg, speriat şi zălud. Zbuciumat şi ajuns prea devreme. La pământ. Da, chiar am văzut un fulg. Că doar nu era altceva. Un fulg era, nu?! Zbura şi el şi mă enerva că îl pierdeam din ochi. Dacă ar fi fost mai mulţi – o mie – nu mă enerva aşa de tare. Da era unul şi, slăbuţ nu ştiu cum îmbrăcat, şi … dezordonat. Probabil, nu era mă-sa, sau nevastă-sa acasă când o fi ieşit. Şi uite aşa, fulgul ăsta, m-a convins… şi am visat vreo două ceasuri, după prânz. Da poate se prăvălea soarele spre amurg. Şi am visat câteva ceasuri bune.
La o casă mică-mică, cu şemineu (că nu-s proastă, aşa e bine… că nimeni nu visează la casă cu sobă şi fără “comodităţi” sau utilităţi, cum dracu le mai spune…))
şi acum visez…
Îmi doresc un pian într-o casă mică, fără etaj, poate doar o mansardă uitată în ploaie sau în nişte fulgi, da sigur, primii să fie. Îmi doresc un pian care să cânte ca şi cum ar vorbi şi să vorbesc ca şi cum mi-ar cânta un pian printre degete… Îmi doresc la nebunie o casă mică, da mică să fie, cu prag curat şi clanţe curăţate şi să invit într-o viforniţă de februarie un oaspete şi să îi pun un ceai şi mere coapte şi să nu mai înţeleg cât de fericit e omul care are o casă a lui şi în care să nu ajungă niciun străin, nicio străină; unde să nu pătrundă decât vântul, printre crăpături, aducător de uitare şi nesomn.
…. şi atunci, prin neadormite mâinile mele, să răscolesc prin mapa aia cu note din copilărie şi să cânt o fugă de-a lui Bach…
La pian.
… da, şi să ningă…. trist… şi păgân.
p.s. Câtă pasiune şi uitare poţi să trăieşti ca să scrii aşa?! De câte ori mă întreb… Ninge trist şi păgân.
