Arhiva categoriei «DEX-UL VIEŢII»

Memory …

miercuri, 2 octombrie, 2013

http://www.youtube.com/watch?v=AM5kAYJvr1s

Am “plimbat” duminica prin ploaie…

luni, 30 septembrie, 2013

Scundă, timidă… posomorâtă.

Ţine să plouă şi eu, numaidecât, ies să mă întâlnnesc cu ea. O caut pe “Gismeteo” de când am ajuns aici. Vreau să văd dacă mă recunoaşte. Vreau să-i spun cât de mult o iubesc şi ce greu îmi e să respir fără ea.

Mama ei de fată… că tare rar mai vine „pe-acasă”.

Ies şi-mi ordon să fiu cuminte. Să nu mă ia zburdatul, să nu calc prin băltoace şi nici bolborositul vreunei melodii ce-mi stăruie în minte, dar şi în căştile (luate fără voie!) odorului meu, să nu ne tulbure comunicarea.

Mi-era dor de Ea. Să o văd dezlănţuită şi dezgolită ca o păpădie.

Păşesc atent, măsurând fiecare bătaie de inimă, fiecare îndoitură de genunchi – să nu pierd nimic, nici o clipă din alea pe care le las în urmă pentru totdeuna, fără să regret. Să nu fiu neglijentă cu nicio frunză pe care am lăsat-o să cadă fără să observ că s-a mai “dus” o viaţă.

Înghet de bucurie şi de un sentiment sălbatic de fericire care, aparent, nici nu are de la ce să se aprindă – plouă. E urât, da mi e aşa îmi place. Eu căpiez de fericire când lumea îşi dă, pe asemenea vreme, depresia “la curăţătorie”.

Ei, zic eu ca o zblehudă… nene… Ce ştii tu…  Plouă pentru mine, pentru gândurile mele care însuresc, pentru sufletul meu ce caută o inimă ca să îl doară.

Păşesc. Trec pe alături maşini sure, de aceeaşi culoare … necunoscute. Trec … şi asta mă bucură. Şi “inimile” lor, tot se duc undeva – la copii, la iubitele lor – oriunde. Se duc să Trăiască.

Păşesc şi surâd.

Gândurile mi se ordonează ca şi cu mar fi întreţinute de un bibliotecar.

Vreau să înşir ce simt, dar nu îmi iese – prea altfel e ceea adulmec acum. E ca şi cum aş fi reuşit prima oară să mă concentrez asupra vieţii, asupra fiecărui lucru pe care îl fac.

Îmi e straniu cum păşesc şi cum fiecare pas e acompaniat de mişcarea braţului. E un fel de SF. Scriu şi râd ca proasta. D-apu cei ce vor intra pe-aici.

Îşi lărgeşte şi îşi “grăbeşte” pasul. Mă atinge. Sfioasă şi … tomnatică. O simt pe faţă, pe palme, dar şi pe frunte. Mă răpăie… Bate în mine cu insitenţă—- Coboară şi îmi spune: “Trăieşte!” Simte! Plângi şi taie-ţi degetele când faci salata, simte gustul sării şi observă cum cresc brioşele în cuptor, aminteşte-ţi de copilărie şi gustul primului sărut. Nu amorţi. Nu te grăbi nicăieri… Rămâi aici şi acum.

Cad frunze… Păşesc. Atâtea “surori” de-ale mele cad… Îmi vine să le plâng pe toate, dar ştiu că ele simt. Ele mă văd. Mă aud cum îmi foşnesc ghetele şi  … le las.

Una, care îmi seamănă, s-a aciuat în gluga mea. O iau acasă. Pentru că sunt ploaie. Şi frunză. Şi toamnă.

Pentru că trăiesc altfel, văd altfel. Pentru că prima oară  în viaţa mea am AVUT TIMP SĂ OBSERV cum saltă brioşele în cuptor, cum cresc şi cum se rumenesc.

Simţeam… Trăiam… Şi mă “ploua” toamna. Pentru că sunt doar frunză…

Jurnal banal…

marți, 9 iulie, 2013

Ai auzitt vreodată paşii umbrei, forfota tăcerii şi vorbăraia pământului?!

Ai auzit vreodată cearta sufletului şi dialogurile raţiunii?!

***   ***

Mult soare…

Prea mult soare…

Aud un cântec. Îmi place ceea ce răzbate la mine din maşina de alături. Ea plânge, el – zbiară; nu tace nici când ea îşi scapă capul neputincioasă pe umărul lui.

Verde…

El o alungă de pe umărul lui de nenorocit şi porneşte. Stupide sunt sfârşiturile (pluralul ăsta e motivat aici), da melodia aia chiar frumoasă era. Avea sunetul de vară. Nu ştiu cum să spun. Aş putea să îl descriu în cuvinte, dar cred că trebuie să fie auzit, aşa că îmi e mai simplu să-l fredonez.

Azi sunt concentrată. E interesant să ai astfel de zile; observi totul, trăieşti totul şi stochezi orice imagine, orice sunet, ca şi cum ai monitoriza această zi – dacă am “monitoriza” mai des, am trăi aici şi acum. În asemenea zile simţi gustul mâncării şi simţi mirosul omului pe care îl iubeşti – o sută de oameni să treacă pe alături, pe el îl simţi şi gata.

Mai des…

Sunetul de vară a mai revenit azi de câteva ori; eram în parc şi câţiva tineri jucau volei – nu-i vedeam, dar auzeam – era un sunet prelung, cu trenă.

Sunete… Sunete… Sunete…

Ele par să respire, ca o briză înăbușită; nu le-ar strica o rafală de vânt.

Paşi… Drum gol. cronţănesc bomboane de sticlă.  Cartea mea. Povestea mea. Sunetele mele.

Buna dimineaţa, Lumea Mea!

luni, 18 februarie, 2013

Aştept primăvara ca şi cum nu aş fi văzut-o de 100 de ani! Hai, fată, vino!!!

Глубина не предает…

sâmbătă, 16 februarie, 2013
YouTube previzualizare imagini