Cînd somnul nu ti-este deranjat nici de cutremur, zimbetul pînă la urechi îţi este asigurat. E aproape 13.00. Dorm copiii (fiu şi una bucată soră), dorm şi eu. Doarme Richie. Doarme în el Chişinăul, pentru că munceşte sărmanul anul împrejur. Doarme, săracu.
La 14.00, cînd am scos ochii pe-afară, nu găsesc ţipenie de om prin centrul oraşului. Carevasăzică, “şaşlîcuiţi”, oameni buni?! Foc, carne, bere, artificii şi, fără jenă, un disperat pe care îl umflă dorul:
- Priv(f)et! (aşa şi nu înţeleg cum pronunţă). Urgent, dă-mi jumătate de ceas, te rog, tre să vorbim.
- Marţi, la masă.
- Nu, amu. Adică azi. Te rog.
- Azi mă duc la “maiovka” (minţeam).
- Fa, a mea-i gravidă!
- De la cine?!
- Nu te fă nebună. De la mine. Hai, pun o porţie de bologneze şi o tonă de cola cu o tonă de lămîie şi am şi “Un Jardin sur le Nil” … hai! Te rog!
- Bun, m-ai convins. Mîine, după masă, mai ales că parfumul are şi note de tămîie.
- Care tămîie?! Parcă îţi plăcea.
- Parfumul, are şi note de tămîie, şi de grapefruit, şi de mango verde, şi de lotus… dar dacă mai ai şi un “Kelly Caleche”, am să vin cu 15 minute mai devreme.
- Azi! Eu azi vreau să vorbesc cu tine.
… … … … …
După vreo două ore în care am avut în faţă un om absolut pierdut, mi-am dat seama că asta e super istorie. Hazlie, chiar hazlie.
Multumesc mult, mamii. Multumesc mult, iubirea mea!
