Arhiva categoriei «COPILĂRIE ...»

Reţetă de iarnă…

joi, 15 decembrie, 2011

Puţină căldură în această iarnă… Eu cred că tu ştii la ce ma refer. Puţină căldură într-o iarnă adevărată. Asta vreau şi mai mult nu cer: atât cât să pot încălzi în palme şi cuprinde la piept. Dimineţi de-a rândul ies, suflu în palme ca să iasă vreun abur, mă joc de vine-nu-vine şi, …. nu vine. Oare cum să-i zic?! Zgârcit sau timid… sau cum altfel dacă de atâta vreme îl aştept. Un decembrie care era altfel şi cum să spun – era. Şi vreau …. oh, cât de mult vreau o iarnă adevărată; cu urlet şi ceaţă, şi troiene multe. Şi vreau … oh, cât de mult vreau o iarnă nesigură, nepregătită şi certăreaţă şi rea ca o căţea: să mă duc sâmbătă la mama şi să sun a doua zi de acolo ca să îmi preântâmpin colegii: nu vin, nu am cum că … nu se văd drumurile. Şi vreau… oh, cât vreau câteva zile hărţuite de fulare şi fulgi darnici şi muuuulţi. Un pic de iarnă, cu poveşti şi vise scrise şi aruncate prin lume ca să fie citite: o iarnă cu pom împodobit şi ocasă cu etaj la care să adormă unul după altul copiii, iar … noi, cei aşteptători…. de iarnă să ne buimăcim frigul singurătăţii lângă şemineul pe care atât de frumos l-am „construit” din cuvinte şi pe care l-am lăsat să se năruie fără să punem un boţ de lut….

Şi vreau… oh, cât vreau…..

Vreau o iarnă în care să mă duc să îmi plâng dorul în saraiul bunicilor şi să număr printre lacrimi stelele alea îngheţate şi apoi să îmi încălzesc mâinile şi iar să le număr şi, ştii, oh, cât vreau, să le găsesc tot acolo unde le-am lăsat acum 18 ani. Nu crede că vreau să te sensibilizez… nu. Ele tot acolo sunt, dar nu mai au povestea de demult.

Şi vreau… oh, cât vreau „un motiv” (dacă-ai şti ce vreau să spun) de iarnă. Lasă să fie una veche, vintage (cum e la modă acum): una din alea în care puneam mere pe plita binicii şi luam cîte un cioc-cioc în frunte dacă le lăsam să se ardă şi ieşea şfară (cum dracu se scrie?!) şi, ştii, adică … îţi aminteşti?! Puneam merele să să încălzească pentru că erau aduse din beci şi le suceam pe o parte şi pe alta şi apoi, le luam şi le săltam dintr-o mână în alta până se cotileau sub laiţa aia întunecoasă… Oh, Dumnezeule, cât de tare îmi este dor de laiţa aia ascunzatoare de imaginaţie.

Coboram de pe lejanca bunicii să îmi caut mărul sub laiţă şi acolo…. cîte poveşti mi-am spus în gând sub laiţă sau după ce ieşeam de sub ea: urcam înapoi, mă lipeam cu picioarele de plită şi băgam degetele mele subţiti în locurile care erau coapte şi scobeam miezul cela răscopt. Ce bun era….

Nu erau banane, nici clementine… Asta era deliciul iernii: scobeam cu degetele locurile coapte şi iar puneam mărul pe plită să se mai înmoaie, şi iar luam de la mămuca un cioc-cioc în frunte şi îi spuneam că o să vină D Artanean şi o să îi scoată ochii şi o să se joace cu ei… Mă întreb acum: cum de nu mi-a scos ochii sau nu mi-a zmult limba pentru ascuţimea ei…

Şi când ieşea ca să mulgă vaca, eram cea mai fericită: îmi lipeam şi mai tare tălpile de plită, scobeam în măr şi o făceam scenarii de film în capul meu: pe mămucă o făceam soacra cea cu trei nurori, iar pe tătuca îl „invitam” să joace în „Fata babei şi fata moşneagului”; şi îmi imaginam cum limba bunicii, atât de ascuţită, se va umfla de la atâta sare şi eram atât de fericită de durerea pe care o va suporta… Într-un cuvânt, adormeam fericită până mă trezea mămuca iar cu un cioc-cioc pentru plita arsa şi tălpile ciorapilor dogorite. Vreau o iarnă din astea. Cu dimineţi fericite când ne spunea tata că vom rămâne acasă.

Şi vreau…. vrăjelile iernii pe geamurile pitice ale casei buneilor şi şoşonii bunelului pe care îi lăsam în tindă pentru care mai luam câte un sucitor…. şi mai vreau, oh, cât vreau o iarnă în care să ştiu ….

Nu ştiu ce am fost în altă viaţă. Cred că …

duminică, 31 iulie, 2011

Hulpe … Pentru că aşa îmi zicea un om tare-tare scump. Şi zicea aşa de interesant: i se umezeau ochii, i se domolea glasul şi rostea “huuulpe, ce eşti, mare hulpe”  …aşa-mi spunea. Şi-mi era tare drag acest alint.

p.s. Şi gîndeam că o să spună odată … “huuulpe bătrînă, ce eşti…”.

Sau mac … îmi plac macii. Merg în cîmp şi ascult cum respiră tăcerea lor. Sunt atît de fragili şi totodată, se leagănă cu atîta încredere şi demnitate ca şi cum ar stăpîni puteri supranaturale. Acum cîţiva ani, de ziua mea, i-am adus mamei “cadou”; un mănunchi de maci pe care am rugat-o să-i pună în grabă mare de-a lungul cărării ce urcă de la bunei spre casa noastră. Mama, în mintea mea, i-a pus din loc în loc….. Anul acesta, …. puzderie de maci. Toată grădina. Ei, şi ca să o bucur pe mama, iau şi-i mai aduc cîteva pachete de iarbă ca să înnoim “gazonul” Şi … cum i-am comunicat mîndră noutatea, dar şi dorinţa mea de a o bucura pe mama cu un gazon ca la carte, of, …. stai, Diană, şi ascultă: “Da, dragu mamei, mi-ai făcut ograda – toloacă şi grădina vrei să mi-o faci imaş….”. Cum să vă spun, la auzul acestor “acuzaţii amuzante”, mă umflă un rîs de m-am ales mai – în – glumă – mai – în – serios cu un sucitori pe şale.

Seara i-am zis tatălui că ar fi bine să-i tai cu sapa ca să nu se mai înmulţească. M-a liniştit: “Vezi, că am plivit eu vreo doi care ajunseseră în usturoi şi mam-ta o aruncat cu o “doshechkă” (cum dracu se scrie că nu ştiu, în schimb ştiu că amestecam cu ea mîncarea la păsări) după mine şi o zis că-mi “plijeşte” capul dacă mai pun mîna pe maci…”. Într-un cuvînt, cred că mama tot mac a fost în altă viaţă.

Apropo de “doshechkă”… Cînd se rupea scîndurica aia magică, mă trimitea mama să aduc una nouă de la bunica, din vale. Şi mă duceam, că eram copilă ascultătoare. Doar că mama nu-mi spunea de unde anume să o iau, iar eu nu ieşeam din cuvîntul părintesc. ;) (drac, nu copchil).

Şi … mă duceam; numai că de fiecare dată luam cîte o sudalmă de la mămuca pentru că ba scoteam o scîndurică de la lada sub care cloceau curcile şi ajungea Jucika…. cu lăbuţele ei dibace şi fura oule de sub curcă. Dacă nu cloceau curcile, lăzile erau ţinute în beci şi mă duceam numaidecît în fundul beciului şi rupeam o scîndurică anume din acea ladă în care erau ierburile bunicăi pentru borş, sau mărarul pentru murături şi împrăştiam totul, clar. Of, şi luam cîte un prosop pe spate, din alea pe care punea bunica mămăliga. Şi era al dracului de greu şi lung, şi scorţos de la atîtea bucăţele mici de mămăligă care se uscau cît îl ţinea aninat în gard, alături de nişte bucăţi de tifon prin care strecura laptele sau nu mai ştiu ce “feţe de pernă ;) ” minuscule, în care punea la scurs brînza.

Nu m-am gîndit că am să scriu atîta despre o scîndurică cu ajutorul căruia mama mesteca mai uşor macucul înmuiat în uncrop, dar uite că această minunăţie hand made …. mi-a răscolit atîtea amintiri. A, da, prosopul cela cînd ajungea pe spatele meu, mai şi zgîrîia. Era lege la bunica în gospodărie: mămăliga se răsturna numai pe un prosop din cînepă, vechi şi nu prea deschis la culoare, dar curat-curat. Bunica îl spăla o dată în săptămînă. Sîmbăta. În  celelalte zile, acoperea feliile de mămăligă care rămîneau. Cînd se termina, bunica îl scutura şi-l putea păturele în garduţul cu oale, ulcioare, căni şi căldarea de muls vaca. Copilărie … Poate şi o idealizăm, dar, credeţi-mă, cam greu mi-ar fi fără amintiri, fie ele şi dezordonate.

p.s. Unde am ajuns de la maci şi tăcerea lor. Nebună, ce mai. Nu mai iese nimic “putnoe” din mine.

Orfelinatul gîndurilor …

duminică, 31 iulie, 2011

Eu ştiu de la bunica meaa multe istorii de demult. Nici nu cred că-şi mai aminteşte cîte mi-a povestit odată…

Astăzi, o urmăream dintr-o parte şi m-a strîns ceva în piept…da taaare! O durere, din alea care vin pe neaşteptate şi pleacă la fel de repede, dar intensitatea cărora, te înfrigurează…am simţit o mare durere la gîndul că ar putea într-o zi să nu fie. Nu ştiu cum să explic senzaţia asta. Am să încerc, cel puţin. Ştii, sunt momente, care se întipăresc în mintea noastră, momente, care în cele mai grele clipe din viaţa noastră ne vin în ajutor. Astăzi am simţit că voi fi binecuvîntată cu încă un “colac de salvare”.

…Nu degeaba se spune că bătrînii seamnă cu copiii. Nu ştiu ce văzu ea în poală, dar cred că a tot adunat ceva cam o jumătate de ceas. Banal, nu?!

Banal, răspund, dar cu toate astea, acest flash-back…mă va urmări multă vreme. Stăteam deoparte şi îmi părea atît de neajutorată, atît de mică, atît de departe…

p.s.  Bunica mea nu mai este. Sunt orfană de copilărie, iar gîndurile astea, neterminate, tot orfane de copilărie au rămas…

Căutam prin ciorne şi am găsit aceste gînduri; cum spunea Claudia Partole în “Oameni şi destine” (emisiune ce va fi difuzată săptămîna viitoare), aceste gînduri trebuiesc trecute în “orfelinat”, “Orfelinatul gîndurilor mele”

Ceburashka …

miercuri, 25 mai, 2011
YouTube previzualizare imagini

Da tu ai fost vreodată?!

duminică, 1 mai, 2011

Cînd somnul nu ti-este deranjat nici de cutremur, zimbetul pînă la urechi îţi este asigurat. E aproape 13.00. Dorm copiii (fiu şi una bucată soră), dorm şi eu. Doarme Richie. Doarme în el Chişinăul, pentru că munceşte sărmanul anul împrejur. Doarme, săracu.

La 14.00, cînd am scos ochii pe-afară, nu găsesc ţipenie de om prin centrul oraşului. Carevasăzică, “şaşlîcuiţi”, oameni buni?! Foc, carne, bere, artificii şi, fără jenă, un disperat pe care îl umflă dorul:

- Priv(f)et! (aşa şi nu înţeleg cum pronunţă). Urgent, dă-mi jumătate de ceas, te rog, tre să vorbim.

- Marţi, la masă.

- Nu, amu. Adică azi. Te rog.

- Azi mă duc la “maiovka” (minţeam).

- Fa, a mea-i gravidă!

- De la cine?!

- Nu te fă nebună. De la mine. Hai, pun o porţie de bologneze şi o tonă de cola cu o tonă de lămîie şi am şi “Un Jardin sur le Nil” … hai! Te rog!

- Bun, m-ai convins. Mîine, după masă, mai ales că parfumul are şi note de tămîie.

- Care tămîie?! Parcă îţi plăcea.

- Parfumul, are şi note de tămîie, şi de grapefruit, şi de mango verde, şi de lotus… dar dacă mai ai şi un “Kelly Caleche”, am să vin cu 15 minute mai devreme.

- Azi! Eu azi vreau să vorbesc cu tine.

… … … … …

După vreo două ore în care am avut în faţă un om absolut pierdut, mi-am dat seama că asta e super istorie. Hazlie, chiar hazlie.