Da, aşa este…. sunt în rai. Şi nu mai contează cum îmi duc zilele şi ce visez nopţile…. cînd merg într-acolo, totul se schimbă. Poveştile s-au sfîrşit. Unele au avut final fericit, altele… trist. Am trăit poveşti … atîtea…. Dumnezeule, dacă aş sta să le pun pe foaie aş povesti o-mie-şi-una-de-nopţi…. da, multe au fost. Numai că nici una nu mi-a dat atîta cer, nimeni nu m-a făcut să rîd atît cît m-a făcut tatăl meu, nimeni nu m-a făcut să simt atît cît m-a învăţat mama, nimeni nu m-a aşteptat atît încît să simt pe pielea mea…. nerăbdarea lor.

Am fost azi acasă. Soră-mea…. gata de prostii (cîte aveam să-i povestesc), mama- ‘năduşită la bucătărie (udătura ei… de pui… cu mămăligă care te face să asuzi… şi peştele prăjit…..)

Tata, a fost la peşte…. despre cei care l-au însoţit, istoria… tace: au făcut cam 50 km pînă la iaz, au prins 6 chitici, …. unul fiul meu l-a scăpat….. şi au cumpărat de pe drum încă vreo două kile….. Rezultatul a fost …. delicios; doar din cînd în cînd mai pufnea mama… cînd întreba soră-mea…. “Da… auziţi…. ăsta-i prins de voi, sau cumpărat”. De rîs, s-a rîs…. cu aceeaşi poftă…. ce a nenorocit şi zeama, şi mămăliga, şi peştele…

Acuş…. nişte fotografii… să le scot la suprafaţă…

… pre numele lor adevărat “Las Meninas”, au apărut cam devreme în viaţa mea.

Eram copilă, mică şi hazlie. Îmi plăcea fetiţa aia blondă şi voiam rochie ca a ei… Singurul lucru care mă putea ţine în loc, departe de nebunii, era o carte nouă.

Nu ştiu de unde apăruseră volumele alea mari, negre, pe care le punea mama una peste alta pe un taburet ca să ajungă pînă de-asupra geamului ca să-şi prindă draperiile…  ceea ce îmi amintesc, era “scrisul”, inscripţia de pe ele, cu litere aurii…. (poate am uitat, nu mai ştiu). Da cred că scria: “Enciclopedia sovietică moldovenească”…

Acolo l-am descoperit pe Velazquez. De fapt, stai aşa, să fiu mai explicită. Pe Velazquez l-am descoperit mult mai tîrziu, atunci am descoperit doar ceva foarte frumos.

Poate totuşi în altă carte, dar clar că într-una din cărţile pe care le aveam acasă. Şi atunci m-am îndrăgostit de el. Nu ştiu dacă la 6 ani, înţelegeam clar că e vorba de o operă de artă care numără cîteva secole, că e vorba despre Infanta Margarita şi că îl găsesc acolo şi pe Velazquez în piele şi oase, într-un autoportret pictînd un nou tablou. Cred că pur şi simplu s-a întîmplat o ciudăţenie în capul negruţ al unui copil, un scurtcircuit, s-a imprimat ceva straniu în mintea lui care nu înţelegea şi care nici azi nu înţelege (poate) prea multe, dar care fuge… fără să conştientizeze cauza… de kitsch, de acea “minciună frumos ambalată” care omoară tot ce răsuflă altfel.

Am fugit de case încărcate de imitaţii, de ceea ce se numeşte platitudine într-un bărbat, de “opere” valorificate comercial… pe youtube, de oameni superficiali. Fug ca apucata.

A fost demult… dar acele momente cînd lăsam totul baltă şi mă întindeam pe pat cu pumnii sub bărbie, privind minute în şir la imprimarea glossy a celebrului tablou, nu mă face azi decît să vreau să ajung odată la Madrid… şi după o cafea, să mă îndrept spre muzeul Prado ca să descopăr şi să-i simt suflarea celui mai cunoscut, mai drag, să pun pumnii sub bărbie şi să privesc originalul ….primei valori, multiplicate într-o enciclopedie banală care a imprimat în mintea unui copil… decalogul adevăratelor valori.

Măi Velazquez…. nu degeaba… ai dat cu pensula la vremea ta. Să ştii asta.

p.s. Da…. încă ceva, măi Velazquez: versiunile lui Picasso ale tabloului tău, nu-mi plac şi gata. Iaca, să mă pici cu lumănarea, nu-mi plac. Nici prima, nici a doua…. nici a 58-a.

… după ce am mai îndesat în rucsacul cerebelului vreo două rînduri din “Ursul” lui Michel Pastoureau, am stins lumina şi în răcoarea trădătoare a nopţii, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea somn adînc.

Da nu a fost; poate pentru că citisem înainte de somn despre cum a apărut ursuleţul de pluş, poate pentru că mi s-a făcut dor de ursuleţul meu, de altădată. Nu ştiu. Nu a fost şi gata.

Am călătorit departe-departe. Nu m-am dus să verific cine a scos la lumina zilei pe “mor-mor”, Morris Mochtom sau Margarete Steiff. Cum să spun mai delicat ca să mă înţelegeţi corect. Sunt lucruri pe care în viaţă le afli de la sine, pentru că aşa trebuie, dar sunt şi lucruri despre care în mod normal nu se cade să ştii chiar totul. Pentru că e suficient ceea ce ştii din ceea ce ai trăit şi altă teorie nu face decît să subţieze aţa ce trece între credinţă şi ştiinţă.

Or, dacă veni vorba despre ursuleţul meu de pluş, păi problema e că… îmi veni un dor de el, sălbatic de-a dreptul…. de parcă ar fi fost vorba de un suflet  grăitor… şi ştiutor tare….

Am fost acolo unde adormea alături de mine un ursuleţ de pluş (da chiar de pluş era, doar că un fel tare interesant…. lucios şi mereu ţinea de răcoare, exact aşa stofă avea şi scurteica bunicii mele ce se încheia cu copci pe care eu mereu… i le stricam; îmi plăcea să le închid şi să le deschid). … stai că m-am abătut de la subiect…

Nu-mi amintesc de unde îl aveam. Era cel mai urît ursuleţ pe care l-am văzut vreodată. Probabil că mi l-au cumpărat ai mei. Dacă îmi dădeau voie să-mi aleg jucăriile, le luam pe cele mai urîte. Mama mă certa… mai întotdeauna.

Zicea mereu…. “în afară de pocitanii nu-ţi alegi nimic”… supărată foc era….

Îmi amintesc clar că  odată, ne-am dus la Bălţi şi mama a ales o păpuşă tare frumoasă şi tare scumpă. Cred că costa 10 ruble… şi asta era o avere, avînd în vedere că salariul ei era de 78 de ruble…. ei, … şi eu i-am salvat bugetul. Am ales o păpuşă tare deocheată, cea mai ieftină. Mamei nu-i plăcu deloc, da ţin minte că plîngeam şi o rugam să mi-o ia…zicîndu-i printre sughiţuri…  că ea, în afară de mie, nimănui nu mai trebuieşte.  Şi mi-a luat-o.

Da nu a iubit-o niciodată. Mereu mi-o ascundea. Dacă stau să mă gîndesc, şi ursuleţul meu, tot urît era, da tare deştept. Avea braţe  lungi, tare lungi… anormale chiar. Era ursuz şi mereu mohorît, da.. şi îmi mai amintesc că oriunde ar fi stat, era cu ochii ţintă spre mine. Avea o blăniţă pluşată… da nici nu ştiu dacă pot să-i zic “plus”… era tare netedă.. şi lucioasă.. (am impresia că mă repet… ).

… ştii pentru ce îl iubeam?! Avea cei mai deştepţi ochi din lume. Trişti; mîngîietori dar trişti. Uneori îmi părea viu. Îi vorbeam, îi povesteam despre fraţii lui răi… din povestea cu Maşa şi urşii…. plîngeam lîngă el… şi-mi era tare drag.

Nu ştiu cum  e să creşti fără să ai o minunăţie din astea. E poate primul confident al unui copil, primul… prieten adevărat, poate… ultimul chiar.

Stau acum şi încerc să potrivesc cuvintele aşa încît să înţeleg ceva, dar ele nu se dau aşezate. Ele vor să simtă, vor să ştie mai multe, da de unde dacă abia de-mi amintesc cîteva episoade. Ele vor să trăiască ceea ce am trăit eu ca să fie adevărate, ca să creeze imagini mişcătoare ca nisipurile ce îşi fac case în bancuri… răscolite de vînt.

Nu. Nu pot. Nici nu vreau să le duc departe, înăuntrul meu…. iar ele, ele sunt atît de indiferente… CE POŢI SĂ CERI DE LA NIŞTE CUVINTE?

Şi mai e ceva tare straniu acum în sufletul meu: parcă nu vreau nimic să povestesc, parcă mi-i milă să răscolesc acum, după atîţia ani, parcă văd tot, dar parcă nu se leagă imaginile, parcă nu am prezent în acest moment, parcă trăiesc un mic trecut; acel fel de trecut care… e parcă prezent, dar şi trecut, ceva ce se întîmplă instantaneu.  Da ceea ce simt eu nu e o memorie instantanee, e ceva tare straniu. Parcă nici nu e trecut, nici amintire… parcă e un virus ce trăia în mine şi care astăzi s-a trezit.

Eu ştiu să trăiesc emoţii puternice. Şi am trăit la viaţa mea aşa emoţii, încît aveam la un moment dat impresia că voi căpia de fericire sau de disperare. Nu vreau să zic că sunt răscolitoare… astea de acum. NU! Dimpotrivă, ele vin uşor, dar parcă nu vor să-mi spună nimic şi ….. parcă vreau să plîng. Parcă îmi vreau ursuleţul înapoi. Parcă… vreau să scriu, dar mă împotmolesc.

Nu las tastatura, pentru că ştiu că nu am să mă mai întorc la acest subiect. N-am să mă mai întorc în acest prezent care în aceeaşi clipă e şi trecut…

Mi-e dor de ursuleţul meu. De fapt, nu-l mai am, poate mîine, mai revin…

Vreau să se stingă lumina. Să nu citesc prostii. Să nu am baterie la telefon, să nu am fier de călcat şi să-mi pun pantaloni de trening, să nu am nimic la dispoziţie… să nu am acces la informaţie, să stau aşa, pur şi simplu…. să corţăiesc un morcov sau un măr, fără să le ghilotinez în storcător.

Vremea fuge ca o turbată, de parcă a dat nas în nas cu o stafie. Poate stafia asta sunt eu?! Poate nu-i sunt dragă?!

Caut în colbul călcat în picioare a drumului o amintire şi o trec printre degete; ca pe vremuri. Nu erau telefoane mobile, deadline-uri, facebook-uri, dar şi aşa, ne adunam în drum ca la FlashMob, numai că rămîneam pînă tîrziu, toţi copiii mahalalei, povestind fel de fel de plamatii.

Probabil aveam intuiţie de pe-atunci … şi cum auzeam vreo “snoavă” mai gogonată, adunam cîte un pumn de colb din jurul sandalelor şi mă jucam “de-a clepsidra”. Nu că aş fi avut “oroare” de la minciuni, nu. Le spuneam şi eu din mers, dar mă plictiseau.

Şi era frumos colbul, şi desenam viitorul în el, şi ne încălzea atît de “părinteşte” tălpile…. Şi nu înjuram de mamă-tată-politică… Nu ne “trimeteam” pe englezeşte şi italieneşte. Straniu, nici măcar emblematicul “на три буквы…” nu “venea” seara în drum. Alergam ca nebunii, răscoleam rîpa…. învăţam pe ascuns să dansăm un fel de “sheikh”(habar nu am cum se scrie). Mai era un joc…se numea. “21″. Un gest de fidelitate … pentru fotbalişti… Trebuia cu vîrful piciorului, sau genunchiul…. să alergi după minge…. ca şi Zidan. (unde o ajuns omu.. şi în ce context îmi amintesc de el… of.)

Vremea zboară ca nebuna….

… şi făceam pariuri despre cînd se coc şorcovii, şi făceam liste… cine urcă primul în copacul lelei Paraschiva şi nu ştiu cum… mai de fiecare dată cînd mă ajungea rîndul la “înfruptat”, o rupeau din loc toţi “fapţii” şi rămîneam în trei: eu, lelea Paraschiva şi “coasa”, un fel de ” ’strument” tare sofisticat, greu de explicat acum, după aproape 30 de ani. O prajină, cu o nebunie la capăt care ajuta gospodarii să cureţe copacii de omizi… sau alte “locuitoare”.

…. eh, şi cînd mă apuca lelea Paraschiva de hălăţelul meu, cusut dintr-o rochie de-a mamei, şi mă trecea gardul… şi mă ducea direct în faţa Procurorului. Da cu “procurorul”, nu te pui. Şi de ruşinea lelei Paraschiva mă lua mama la boscorodit… că nu aveam ce lua de jos…. “Zgripţuroaica” se ducea cătinel…. mulţumită, iar la o vreme, mai întorcea capul şi-i zicea mamei cu o lene…. de aia…. nu-mai-ştiu-de-care: “Las-o, Panaghiţă. Toţi dracii au fugit, da ea…. nu a reuşit să se coboare din copac, că era în vîrf….. în cuibul cocostîrcului, Panaghiţă…. Auzi?! Las-o”.

Şi-i răspundea mama numaidecît, cu o evlavie… de îmi vine să mă cotilesc acum de rîs, de parcă vorbea cu preoteasa: “I-auzi, lele Paraschivă, de-amu şi în cuibul cocostîrcilor să ajungă…. Doamne… da cum de nu te-o luat să te ducă în ţările calde… să mai tragă ruşine…. şi cocostîrcii cu tine… că au oamenii noroc de copii cuminţi…. şi se mîndresc cu ei… şi unde-i pui, acolo stau…. da tu…. “

….. da eu, cum scăpam din mîinile mamei, dusă eram…. şi mă aşezam pe malul rîpei… şi îmi promiteam că am să mă mărit cu d’Artanian… şi o să-i scoată ochii lelei Paraschiva să nu mai vadă că sunt în agudul ei… (ia, copil nebun ce mai eram…)

Vremea zboară ca nebuna….

Se lăsa noaptea şi ne despărţeam abia cînd simţeam că ne urmăreşte cîte o umbră de-a mamei sau de-a tatălui, sau a nanului ce venea cu tot cu bici; umbre ce se “căţărau” parcă pe fîntînă (veneau după apă). Şi mă enervam, şi mă supărăm că numai de mine nu se îndurau părinţii să mă mai lase. Ceilalţi copii puteau să stea pînă la miezul nopţii.

Ceea ce mă face acum să zîmbesc e “apelul” care se făcea mai tîrziu, cînd mama aşeza masa, afară, sub nuc …. tîrziu… ca să fie mai răcoare.

… şi numai ce auzeai….

“Aurică!? Auuuurică!! Treci acasă acatistu cui te are, că te ia pomana lu ….” (nici azi nu înţeleg ce avea acatistu cu pomana… şi ce ar fi trebuit să mai urmeze… )

Şi auzea toată mahalaua…

“Maricică!? mai răcnea nana Liza ca şi cum Maricica ar fi fost la un metru de ea, da nu în capătul celălalt de rîpă…Treci Maricică că vine tat-tu după tine…”

…. şi venea înapoi un continuu….. AMUŞ! IACA VIN! CHIAR AMU!

….. şi eram profund revoltată că eu nu sunt în drum, că nu mă pot juca “de-a bandiţii şi miliţionerii”….. eh, visam să cresc mare.

Şi după mîncare, ne duceam în vale, la bunei… Bunica cocea porumb pe vatră…. iar bunelu… revenea cu istorii de pe război… Şi povestea frumos, şi straşnic… şi mă zgribuleam …. lîngă mama… tata îi dădea mamei ghionturi şi îl lua pe tătuca la descusut, mama asculta taaare serioasă şi chicotea pe ascuns, că o făcea tata să rîdă…. şi doar bunica nu mai rezista… şi-l tăia după o vreme, rîzînd de el într-un fel anume, zgîrcit, în colţul gurii: “Of, taci mă rog…. că îngheaţă ugerul vacii de atîtea minciuni. Tu ai fost măi la război?! Tu, care te sperii de umbra ta şi mă trimiţi pe mine să văd cine bate la uşă?! Tu ai fost măi la război?!”…. Şi se supăra bunelul, îşi lua “cuşma” de cîrlan (dacă înţeleg eu cum putea el pe timp de vară să poarte căciulă de cîrlan), arunca un “ptiu… de unde te-ai luat pe capul meu”.. şi se ducea la culcare.

Vremea zboară ca nebuna….

…. da la ce am pornit eu istoriile astea… a! da! Lampa….. îmi plăceau serile cînd ploua şi se stingea lumina…. Momentele astea le ura mama pentru că aveam frigiderul vechi şi se dezgheţa … înainte să se fi stins lumina ; se enerva tata, că venea obosit şi ar fi vrut să stea întins la televizor…. da eu căpiam de plăcere. Mama aducea de la bunica o lampă de gaz (dacă se ducea tata, bunica nu i-o dădea, pentru că mereu spărgea sticla sau strica roticica aia, îţi aminteşti?! care reglează fitilul sau flacăra) … parcă văd şi simt mirosul de gaz de avion, pe care ni-l aducea Delea (moşul meu Andrei). Mama controla de este gaz, potrivea fitilul ăla alb, ştergea cu un ziar sticla… şi o aprindea…. Apoi o punea pe masă ca să se vadă în toată casa, iar eu îmi găseam loc anume lîngă ea…. Şi puneam… “boticul” pe mîini… şi îmi “realizam visurile” uitîndu-mă la sarabanda aia inteminabilă a flăcărilor. Doamne… cîte poveşti “mi-am” spus eu atunci, cîte lucruri se petreceau în mintea mea, cîte gînduri îmi veneau … cum se certau ele între ele…. exact cum se certau şi limbile de foc ale lămpii…

Azi mi-i dor de copilăria mea care-şi “odihneşte” visurile sub o cruce nevăzută….  a vremii ce nu mai stă în loc.

Vremea fuge ca nebuna… aveam pe atunci 5 ani.

La mama şi ploaia e mai ploaie şi soarele mai soare şi patul mai pat şi perna mai pernă. Acasă se respiră mai în voie şi e mai vesel. Acasă rîd mereu în hohot şi tot acolo iau zdupaci de la mama la aproape 35 şi acolo, se împart puii, se numără căpşunile, se fură clătitele mamei… şi se doarme …. în liniiiiişte.

“Tsst, dorm copiii, o ţistuieşte mama pe bunica…”

“Nu striga atîta la găini, tatăi… că nu se ouă de patru ori pe zi. Taci odată, c-ai să-mi trezeşti copiii, îl ruşinează tata pe tătuca….”. El se duce supărat, iar noi…. fosăim pînă la 11.00 fără pic de ruşine…. .

Pe la 11.00 se sparge tîrgul: ieşim ca ţistarii. Eu din casă, Did cu Otilia din sarai… (aşa se spune la noi acolo….). Afară plouă, atît de frumos, încît îmi vine să mă întind ca şi Pufca mamei (aşa şi nu am înţeles… e mîţă sau motan…). Mă prefac că mă duc pînă la colţul casei şi îi îndemn pe ăia mici la cireşe… După vreo cîteva minute, ne prinde mama….. şi primii zdupaci sunt ai mei. Ăia mici chicotesc, eu mă prefac că mă supăr…

- Maaare… da proastă. Cum te îndopi tu cu cireşe… cînd eşti cu stomacul cîrlig de aseară. Chiar nu ai răbdare?! D-apu să nu dorm eu ca o femeie, duminica – nu – fă-le “bucături”… da ei, ce înţeleg omeneşte, …. la otravă se trag, de draga dimineaţă.

Eu merg înainte cu capul în jos, chicotind, mama din urmă. Mai lipseşte vărguţa. În drum spre casă (că ne-a prins la nana Liusea în grădină), mai prind un zarzăr… verde. De această dată, pe lîngă zdupac, mai apuc şi o flocăială ca o utrenie de duminică, şi un prosop de bucătărie pe spate, că-mi sare zarzărul din mînă….

Otilia o să leşine de rîs, Ovidiu …. mai deştept, o rămas la cireşe…

După ce ne-o duplit mama cu de toate…. scap ca din prinsoare… şi ce credeţi, tot acolo mă duc…. Ne urmează tata, bucuros… .

Cînd colo…… hoţomanii… la cireşe. Copiii satului se adună o dată pe an să salute această gospodărie, rămasă fără stăpîn de multă vreme. Cînd se coc cireşele vin. De-s puţine, de-s multe. Cîte sunt, atîtea mănîncă, da …. nu am văzut o creangă pe jos ruptă.

Am prins cîteva… flash-uri… şi cîteva secvenţe de acasă: am înţeles că îmi plac bulgării de zăpadă ai mamei pe care atît de tare voiam să îi taie tata pe vremuri… nu-mi plăceau. Acum, îmi veni să-i iau în braţe… îmi plac puii şi numele lor (aşa şi nu înţeleg cum poţi să-i ţii minte pe toţi….Moţatu, Gît Gol, Bătăuşu Domnu Aripioară …). Botosu e al meu şi o să meargă la răcituri, Încruntatu e a lui Ovidiu şi o să se scalde într-un sos alb, Deşteptu e al Otiliei şi tot noi o să-i mîncăm pentru că pe soră-mea, de la o vreme, o atrage frunzele de salată şi mărarul mamei parfumat… aşa că pe Deşteptu, nu-l paşte pericolul.  Îmi plac dimineţile banale şi totodată atît de dragi şi calde şi intime…. şi atît de protejate…. cu istorii siropoase, aproape neinspirate. De aici se ia gustul familiei, al căldurii…. Acasă, … lîngă umărul năruit al tatălui şi lîngă ochii în care plouă cu soare ai mamei … se naşte “veşnicia” lui Blaga, care e numai veşnicia mea…  . Nicio carte, nicio facultate, nicio cultură nu o să-ţi modeleze personalitatea în măsura în care o fac părinţii. Lucrurile fundamentale se învaţă acasă.

- Panaghiţă, strigă o vecină în telefon, de o aud din casă, pune îndată televizorul… că-ţi arată fata….

Cîtă.. căldură neîmpărţită…. mai poţi găsi în satele noastre… parcă l-aş fi recitit… pe Druţă… “ai găsit singură drumul, sau ţi l-a arătat cineva” (parcă aşa, dacă nu greşesc… îmi amintesc de la şcoală…).

Eu rîd…. mama la fel… “mă sună jumătate de sat… şi toţi îmi zic să “deschid” televizorul, dar nimeni numi zice… unde anume… te pot vedea… Da tu, de ăsta copil îmi eşti… să nu-mi spui tu că te vor arăta…”

- Mama… las-o în pace, sare Otilia.

- O las da chiar să nu-mi spună….

Mă simt atît de bine şi nu vreau nicăieri să mă pornesc. E bine şi cald… şi plouă.

p.s. M-am prins la gîndul că vreau să ascult “Casa părintească nu se vinde”. Cred că aş căpia dacă casa noastră nu ar mai fi a noastră. Aş căpia, pur şi simplu.

Casa părintească nu se vinde….

E abia luni… da deja mi-i dor. Nu ştiu de ce, dar în ultima vreme… nu pot trăi dacă nu mă duc acasă măcar o dată la două săptămîni. Şi probabil, mai sunt copii fericiţi. Dintre cei  care sunt aşteptaţi acasă. Nu neapărat să puneţi nume tuturor puilor, nici măcar să vă zdupăcească pentru cireşe…. nici să se spună poveşti seara…. dar ceea ce iei de acasă, nu se mai “vinde” nicăieri. Poate de asta…. sunt atîţia VÎNDUŢI în lumea asta.