Arhiva categoriei «ASCULTĂ-MĂ»

Vinovat de amara cafea!

vineri, 4 iulie, 2014
YouTube previzualizare imagini

luni, 23 iunie, 2014

Mulți ani eu mă întrebam cum ar trebui să fie casa mea; cea la care visează orice om ce se mai pitește la umbra soarelui. Știam clar în ce zonă tre să fie, ce flori să crească, cine să-mi vină. Chiar și cu vântul m-aș fi înțeles să nu îmi scoată, prea des la “joc”, draperiile. Știam ce culoare vor avea ușile și cât de sigur va fi acoperișul. Știam cine ar putea să îmi rezolve problema arhitecturală și ce nuanțe de olivă voi încerca pe pereții bucătăriei. Știam câte geamuri și câte covoare țesute de mama voi pune pe jos, cât lemn mi-ar trebui și câtă piatră. Știam tot-tot-tot și totuși, nu o vedeam. Nu o vedeam în așa fel încât să o pot desena, sau explica altora cum aș vrea să fie.

Până ieri!

Mă trezisem cu o dispoziție idioată când totul e atât de negru încât nu e nevoie să îți imaginezi cum e în asemenea situații gri-ul. Peste o jumate de oră, după o cafea rece, mi-am amintit ce visasem peste noapte.

Visasem o casă (vreau atât de mult să cred că va fi odată a mea!!!) și nu era una obișnuită. Visasem o șură. Veche… pe care o recondiționasem. În vis era a mea. Cât a fost ziua de lungă, am tot încercat să îmi explic cum s-ar numi casa pe care o vreau. Spre seara, demoralizată (că nu am casa și că nici măcar nu știu cum să explic cuiva cum e și cum s-ar numi), căutam o carte ca să pot să îmi mai relaxez mintea și, pe net, am găsit acest articol – Casă recondiționată dintr-o șură veche . Wow! Să spun că am rămas surprinsă ar însemna  … mai nimic. ;)

Aproape fericită m-am dus la culcare. Știu cum tre să explic, dacă ajung odată să am cum  să o costruiesc la o margine de Colli Euganei.

Da unde să mă duc din mine?!

miercuri, 16 octombrie, 2013

Nu-mi “colorasem” demult sufletul; vopseaua era scorojită şi aspră la pipăit, pe alocuri căzută, şi nu era bine să o las aşa. Ploile aduc cu ele şi rugină, iar vântul şi nemirele năruie totul în calea lor. Aşa că m-am apucat de lucru.

Am răsfoit cărţi de specialitate, am căutat “designeri”, am cerut sfat inimii – şi am ales.

O culoare caldă – ca cenuşa unei frunze – ce arde stânjenită de condiţia ei, în ultimele priviri de adio ale soarelui. O culoare ca … senzaţia de fericire, ce te face să “căpiezi”. Parcă aş fi vrut să aibă şi ceva din culoarea olivei, că tare mi-i dragă, dar cea mai importantă condiţie era să fie caldă.

Şi-mi ieşi.

Era ca o dimineaţă de toamnă târzie – splendidă…  caldă, cu ceaţă, un pic de promoroacă şi … stare de confort.

Da nu -mi fu de-ajuns. Mă “purta” şi nu aveam astâmpăr.

Îi lipsea o notă de melancolie, un pic din paloare obrazului de ducesă, de pe medalionul pe care-l cumpărasem din Luxembourg.

Şi de ce nu m-am oprit la timp?! De ce nu m-a oprit cineva…?! Ah… şi ce nobleţe de galben i-am adăugat; acel galben singuratic care îţi zdrenţuieşte sufletul şi-l coboară, acel galben care te lasă fără cuvinte de frumos ce e şi pe care-l diluăm de cele mai multe ori cu lacrimi prea multe, acel galben pe care îl purtăm întotdeauna cu noi când ne simţim singuri. Periculoasă nuanţă. Scăpasem numai un strop. Şi a fost prea mult. Orice-aş fi făcut – răzbătea.

*** ***

Şi ai venit tu; de unde te luaseşi pe capul şi în sufletul meu “îngălbenit” – numai Dumnezeu ştie.

Te-am urmărit o vreme, apoi ca orice femeie, ţi-am făcut loc în inima mea: ţi-am eliberat “sertare”, am făcut loc în “dulapurile” dosite, ca să te simţi în siguranţă, dar nu te mulţumea nimic. Nu-ţi plăcea culoarea “casei” mele. Parcă te lua strechea când intrai în ea. Şi ţi-am spus atunci: am fost multă vreme singură, de asta e stinsă.

Zâmbeai…

Ţi-am mai spus că nu ştiu cu ce să o acopăr; o răzmoaie vremea şi gata. Răzbate singurătatea prin “galben”. Nu-mi iese de nicio culoare: nici pe baza de apă, nici pe bază de ulei. Nici cu roşu, nici cu alb. Singurătea are o culoare al naibii de “calitativă”.

Zâmbeai; fermecător şi … încrezut, de parcă păstrai un secret pe care nu aveai de gând să-l împarţi cu nimeni. Du-te din “casă” pentru câteva zile, mi-ai zis, aeriseşte-te, şi lasă-mă să-ţi decorez … singurătatea. Mă bucurasem, dar parcă tot voiam să te întreb…

Da unde să mă duc … din mine?!

Zâmbeai. Şi parcă vedeam că nu vom îmbătrâni niciodată, că vom întineri cu fiecare Crăciun şi, vom avea un NOI.

*** ***

Şi plecat… Am plecat din mine şi mi-am lăsat sufletul pe mâna ta. Când a fost să mă întorc, nu am mai ştiut unde tre să bat. Mă pierdusem. Parcă eram după amnezie. M-ai luat de mână şi m-ai condus prin toate culuarele, mi-ai deschis toate obloanele, mi-ai arătat toate secretele, dar nu ştiam unde sunt. Găsii un loc multicolor, dar nu avea nimic din frumuseţea şi vraja caleidoscopului – era pestriţ şi otrăvitor, era rece şi străin. Te rugasem să amplifici culoarea, să îi dai plinătate, să-i dublezi profunzimea şi tu, … ce ai făcut?! Sufletul meu era o arenă de circ.

*** ***

Dimineaţa era mohorâtă şi acoperită de “şalul” gros al unor nori. Nu-mi era uşor să te ascult; ştiam că te văd ultima oară. Până şi cafeaua era prea amară ca să îmi dea putere să vă citesc mişcările (ale tale şi ale “şalului” întins pe cer) care mă ameninţau.

În spatele uşii de vis, pe care mi-o boiseşi într-un oranj de bufon, îmi ofereai cea mai crudă surpriză – un cer gol, ultraviolet.  Străin, la naiba, nu-ţi pare?! Spre seară – cerul roşu. Îşi lăsă “şalul”, dar tot străin rămase.

Deschisei geamul şi … un sărut vândut, înainte să se fi lăsat prins, se încurcă fără speranţă printre dantela draperiilor.

*** ***

p.s. Fără sens… şi-un sărut – din păcate – vândut.

Şi le-am lăsat să mă aştepte … la răscruce

sâmbătă, 12 octombrie, 2013

Am ieşit azi să caut o răscruce. O tot dibuiesc de săptămâni bune, o intersecţie, o ciocnire de drumuri, o îmbrăţişare de cărări. În Chişinău aveam vreo două pe care – în cei 13 ani de stat acolo – le îndrăgisem, dar nu au încăput la bagaje. Şi le-am lăsat să mă aştepte…

Până acum mai era cum era, da de câteva zile e ca şi cum aş avea o cădere de calciu - am nevoie de o răscruce şi gata – îmi lipseşte acut locul cela aglomerat, în care ajungi şi rămâi pentru câteva momente în “punctul zero”.

Ce-aş fi eu fără răscrucile mele?!

Ele nu mă stresează, nici măcar nu mă enervează aglomeraţia şi ciorovăiala lor – am descoperit că pot să mă opresc la trecerea pentru pietoni şi să rămân nemişcată pentru câteva minute – depăn în ghem gândurile, îmi reglez “setările din fabrică” şi, fericită că după un sfert de ceas s-a făcut pentru a nu ştiu câta oară verde semaforul, traversez.

La Chişinău, găsii interesantă, o răscruce din apropiere; era chiar sub casă – plicticoasă şi curată până la acces de alergie, ca o fată bătrână din South Yorkshire, care nicidecum nu întârzie să servească ceaiul la ore cuvenite, cu prăjituri cum scrie eticheta, cu pastramă rece şi cu vreun pastor intrat şi rămas, din politeţe. Răscrucea aia de lângă casa mea, îmi servea acceselor de copilărie şi răzvrătire lăuntrică. Iarna nu o observam, ba chiar o neglijam. Treceam pe lângă ea, de parcă ar fi fost un cuib de rândunică care rămase gol până în primăvară. Primăvara, se umplea de verdeaţă, dosea din faţa ochilor mei casele sluţite de “moda” actuală şi mă lasă să îmi valsez dorinţele ori de câte ori aveam ocazia.

Sezonul în care o “frecventam” des era vara şi toamna.

Obişnuiam să ies după miezul nopţii, cu mătura în mână, ca să potolesc praful şi să “mătur” uscăturile din viaţa mea, şi după ce făceam ordine în faţa casei şi nimiceam toate urmele “vieţii mondene”, mă apuca dansul… Serios. Uneori o mai intrigam cu câţiva paşi de dans: un-doi-trei… un-doi-trei… incredibil câtă energie îţi poate da o răscruce. Să nu vă fie frică de ele.

Ai putea să crezi că a dat damblaua în mine, dar nu. Sunt mai teafără decât oricând.

Pur şi simplu vreau să ştii că  în viaţa oricui apare o răscruce; aminteşte-ţi de câte ori ai plâns în telefon… “sunt la o răscruce de drumuri şi nu ştiu încotro s-o iau”. Ai încredere în ele, în răscrucile care îţi îmbrăţişează drumurile. Cum ar fi dacă nu ai şti că trebuie să iei o decizie, că trebuie să alegi un alt drum?!

Nu-ţi fie frică de alegere, de aglomeraţie şi gălăgie.

Orice rumoare, după o vreme, se stinge.

Îmi lipsesc răscrucile, răscrucile care m-au ales să fiu a lor.

Emoţii … “policrome”

luni, 7 octombrie, 2013

Azi nu mă lasă în pace Minulescu. Şi cum biblioteca mea încă mai aşteaptă în cutii la Chişinău, l-am rugat pe Google să îmi facă “legătura” cu Minulescu. Aşa că astăzi o ţin într-o “Romanţă policromă”. Sunt sigură că ai citit-o nu o dată. Fă un exerciţiu de “transfer” de personalitate. Imaginează-ţi că tu ai scris-o.

Ţi-a reuşit?! Cum e să simţi atât de profund?! Cum e să trăieşti cu asemenea intensitate o emoţie..

http://www.youtube.com/watch?v=UwtV0zgUeXg

Când simt că hormonii mei o iau razna şi nervii fac cunună de “laur” pe ţeasta mea, eu revin la Minulescu. El mă “potoleşte”.

Cuprind cu dor pe toţi.

Padova, 2013. Octombrie, 07