Încă le mai visez…

Într-o bună zi, el aduse acasă o pereche de sandale roz pal, o culoare pe care nu o mai văzusem până atunci niciodată. Ştiam că îşi pune în picioare pantofi negri sau gri; sandale nu purta niciodată; iarna încălţa o pereche de cizme foarte frumoase, negre şi ele, dar cu tot stabil, înalt şi învelit în piele şi el. Seara le ungea cu grăsime de gâscă şi dimineaţa le lustruia cu o bucată de flănică de straluceau în lumina greu de suportat a zăpezii. Nu le încălţa de acasă. Coboram în vale, spre casa bunicilor şi îl striga pe tătuca: “Tatăi, hai ieşi?! Ies, fă, se auzea dincolo de fligher! Ies, doar să strecos laptele. Bine, dar, eu las totul la colţul şcolii. Da mata nu zăbovi că rămân fără caloşi, auzi?! Auzi, fă, că nu-s surd!”.

Ne duceam şi până la colţul casei bătrâneşti tot auzeam bombănind: “Iaca, am de tăiet şi lemne şi de hrănit oile…  că ii îs hîtri, se duc ca boierii la lucru curat, da nu ştiu că au oi de hrănit şi de dezghiocat la găini. Gata, nu mai fac nimic. Stau lângă cumptoraş şi mă încălzesc şi eu ca un om cu picioarele sub mine.” Şi aşa în toată dimineaţa, multe dimineţi înglodate, multe primăveri desfundate, mulţi ani fericiţi care s-au dus şi… duşi au fost.

Noi ajungeam la şcoală, şi la un colţ, mama ne descălţa pe amândoi – eu şi frate-miu, ne spunea să punem mâinile pe spatele ei, se apleca şi ne încălţa în papuci ce luceau de la grăsimea de gâscă şi erau încă calzi de la caloriferul lângă care adormeau în fiecare noapte.

Se mai enerva că eram cĭorcĭoliţi de glod, când ploua sau se topea omătul. Da mama rostea aşa de grav acest cuvânt “cĭorcĭolit”, încât mi se părea cel mai straşnic cuvânt de pe pământ: “Iar te-ai şiortelit până la genunchi. Of, nu poţi căsca picioarele?!”. Dacă rostea acest cuvânt nici nu mă duceam la ea în pauza mare după pachetul de pâine cu unt şi salam. În primul rând pentru că uram cu tot sufletul untul şi doi, pentru că nu îmi era niciodată foame.

Cel mic, frate-miu, era mai uşor de îmbunat. Chiar dacă mama îl ciorovăia, el nu avea niciun stres. Mereu zâmbitor şi nerăbdător să meargă la şcoală ca să treacă ziua. Nu îi plăcea. Se plictisea şi asta îi amuza pe ai mei. Nu îi cereau prea mult, în schimb de la mine – of, acum mă ia râsul, da atunci gândeam că aş vrea să fiu de la “detdom” ca să nu ma ciorovăiască nimeni pentru nota 4, dacă se întâmpla să o aduc acasă cu o mina aşa de nenorocită pe faţă de parcă aş fi ratat cupa Davis. Ei, da astea sunt istorii pentru un “glühwein” la foc şi cernut de fulgi, da acum sandalele nu mă lasă să le uit şi mi le doresc din toată inima. Măcar odată să le port şi eu: nu pe ale mamei, pe ale mele, dar vreau ca ele să fie anume aşa ca ale ei.

Odată ajunse sandalele acasă, s-au “cazat” într-un sertar al dulapului de la dormitor şi asta nu acum un an, ci cam 20 în urmă. Erau cu cureluşe subţiti, unite prin alta (atunci încă nu auzisem de barete) şi toc drept, subţire, dar sănătos şi nalt de 12 cm, cred. Poate 10?!

Erau pali la faţă, acea paloare care nu denotă cehotkă da nobleţe, erau de un roz pal, abia palpabil, pielea cucoanei, sau scrum de trandafir, ceva care mie, la 12-13 ani, îmi părea că aceste sandale sunt ceva de poveste. Ei nu îi plăcură, sau poate era supărată pe El. Nici nu i-a probat macăr. Aurămas uitaţi în acel sertar pentru câteva zile, pân-într-o zi când dădui eu de ei – îmi amintisem – şi îi luai la probat în faţa “triumoului”, a oglinzii adică.

Dumnezeule, erau ceva ce eu nici nu îmi închipuiam cum să mă apropii de ei. I-am probat şi m-am văzut deşteaptă în ei (pentru că nu ştiam că tre să fiu şi frumoasă pe atunci ;) ).

Într-o zi, am prins-o pe mama probându-i. Tarantono ar fi făcut fetish din gleznele mamei. Nu i-a plăcut că am prins-o probându-i, dar nu m-a alungat afară: m-a lăsat. I-a încălţat şi păşea cu atenţie. Baretele îi îmbrăţişau cu atâta pasiune laba piciorului de râmâneau neiubite numai patru pereche de degete. Mie îmi plăceau călcâiele: aveau exact culoarea sandalelor. Ca şi cum aceste sandale ar fi crescut în picioarele Ei, de când e pe lume.

I-a purtat la o nuntă: avea un costum – nu mi-l amintesc deloc. Da deloc!! În schimb sandalele – fiecare pas de dans, fiecare mişcare – totul e viu în inima mea. Aşa s-a născut cultul unor încâlţări frumoase, scumpe (nu în sensul de buget, deşi costau ele un salariu de al mamei şi 30% din salariul tatei). Cr

Cred că anume din acest motiv s-a supărat Ea pe El când i le-a adus, neştiind ce impact vor avea aceste sandale în viaţa copilei ei.

Le încălţa rar, erau prea înalte pentru a fi cuomode şi drumurile prea desfundate pentru a rămâne întregi, dar atunci când şi le punea, eu îmi îndreptam spatele şi aveam impresia ca ambele avem aceleaşi sandale în picioare, şi îmi imaginam cum peste un an-doi, vor fi ale mele.

Plângeam lângă sertarul în care o sanda murea. De la o nunta, mama veni cu sandalele în mână. Una rămase fără toc. Se rupse în două. Când

Când m-a găsit lângă ele, mama s-a înduioşat şi mi-a spus că se duce să le repare şi mi le lasă mie, dacă aşa de mult îmi plac, dar nu s-a putut. Aşa culoare nu mai văzuseră papucarii de la Bălţi şi nici aşa toc nu aveau. Vreo 5 ani mai rămaseră în “pansionul” sertarului acea pereche de sandale. ajunsesem să încalt una din ele şi să mă oglindesc. Îmi veneau bine. Erau superbe. Dacă le încălţam pe ambele şi nu mă mişcam din loc, nu ar fi ştiut nimeni că nu e întreagă una. Încă le mai visam… Voiam o pereche asemănătoare.

…. au trecut cam 25 ani şi eu încă mai visez să am o pereche asemănătoare.

p.s. Într-o dimineaţă de vară, El le luă din sertar şi le duse la gunoi.

Ele, l-au certat cu pasiunea cu care baretele sandalelor îmbrăţişau labele picioarelor iubite.

Mama nu le-a uitat. Eu încă le mai visez.

Lasă un răspuns