Nebbia…

Am îndrăgit ceaţa. Mai rătăcesc, uneori, prin ea.

Singură cu mine.

Dimineaţa te ascunde de tine însuţi, seara – de singurătate. Te mai lasă şi singur, dar nu te însingurează. Îţi mângâie coama cu firele de apă – s-a învăţat şi ea să plângă fără lacrimi – apoi, te dă pe mâinile îndemânatice ale surorii ei – ceaţa vieţii. Şi orbecăieşti. Nu îţi mai aparţii. Recunoşti orice “intersecţie”, orice “tufar” care-ţi creştea lângă casă, dar când îi atingi – nu sunt ai tăi. Străin totul în jur.

Simte ea…. te ascunde de viaţă, sau poate te rupe vieţii. Cu asta, nu m-am lămurit încă. Însă ceea ce am învăţat de la ea e că nu ai cum să te cunoşti cu adevărat până nu te-ai pierdut vreodată prin ea… până la Pierdere.

Aşa că îmi continui drumul. Nu mă opresc. Merg spre mine, mângâiată de năduşeala ei “părintească”.

Lasă un răspuns