Desigur…

Apus de toamnă. Atâta a fost descris, pictat, admirat şi cântat, şi plâns şi urât, încât eu nu prea ştiu cum să algoritmizez Un Altul. Apusul de toamnă  e apus de toamnă: violet, palid, scund, căzut, ars, roşu, îngheţat, creponat de nori, trist, plângău. Altul, în fiecare zi.  Cel de azi are o bordură verde. Aşa îl văd eu. Am mers o habă ca să-mi potolesc nervii şi bordura asta, deşi dispăruse, tot îmi stăruie în minte.  O luasem repede din loc şi la finalul rondului de seară, îmi tremurau genunchii şi mâinile, mai bine zis degetele mâinilor. Un tremor aproape elegant. Fin… (mă umflă râsul).

Degetele întotdeauna au conţinut.

Ele iubind sau distrugând, cam tot acelaşi “efort sufletesc” depun. Şi totuşi, mi-ar plăcea să mai rămân afară cât nu s-a întunecat şi să am şi un creion. Mişcându-se pe o foaie albastră cu margini aurii, sunetele lui să rezoneaze într-o mulţime de emoţii şi sunete. E ca şi cum aş fi avut un pian bun şi unul care nu a cunoscut niciodată camertonul. Degetele care nu simt nimic – sunt mai rele decât un creion simplu. El, fie şi simplu, tot are ceva de dat. O haşurare, o însemnare, o supărare, o grabă, o tristeţe, o emoţie. Mereu mă surprinde. Dă-mi un creion şi, în alergarea lacrimilor ce cad, am să-ţi înşir tot dorul, toate aşteptările pe care le-am ascuns mereu; aşa îmi cereai.

Da-mi un creion şi nu mai am nevoie de cafea, de prietene, de ieşiri matinale. Mă împac bine cu el. Mă recunoaşte. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare.

Niciun creion din viaţa mea, fie el colorat sau simplu, neascuţit sau obosit, nu mi-a trădat emoţiile. Le-a înţeles întotdeauna. Exact aşa cum i le-am deschis.

Lasă-mi creionul cel bleu, pe care ţi l-am dăruit când ploua, şi mai mult nu vreau nimic. Pentru mine EL e mai mult decât degetele tale care sugrumă orice urmă de respiraţie!

p.s. Azi vreau să arunc din viaţa mea toţi oamenii “mărunţi”. Ei mă fac să mă împiedic des.

Da apusul… apusul e într-aiurea, da bordura aia verde o mai simt. Cu degetele…

2 comentarii la “Desigur…”

  1. Trebuie sa recunosc ca nu sunt la prima vizita pe acest blog. Scrii mult prea poetic si frumos ca sa trec pe alaturi si sa nu-ti spun asta!

    Sunt o cititoare simpla, dar mi-as dori ca mai multe bloguri ca al tau sa devine populare si nu doar cele cu un continut ieftin.

    Ai scris atat de gingas, dulce… Nu pot decat sa-ti urez inspiratie pe mai departe si mai multi cititori!!!

Lasă un răspuns