Serale…

Luna cădea în valuri. Câţiva tineri, câte două sau trei perechi, făceau canotaj. Şi îi urma cu fidelitate, ca un antrenor ce are sportivi olimpici. Cineva dintre ei număra ritmul, numai că mie mi se părea, în alergarea ce trecea mai mult în pas rapid, că numărătoarea venea de la lună.

Unu-doi-trei … şi… unu-doi-trei… şi… Vâslele aveau o sincronizare care mă enerva la culme. Poate pentru că după 10 km mi se împleticeau picioarele, sau pentru că această zi de luni, a fost să nu fie a mea.

Şi parcă totul era altfel dimineaţa. La ce bun mi-a trebuit să îmi amintesc lucruri care au o vechime de peste 20 de ani.

La ce bun?!

De parcă oamenii când greşesc sau rănesc pentru că aşa li se face lor mai uşor, au curaj să îşi ceară scuze.

Nu. Nu-l au. Nici eu nu-l am de cele mai multe ori. Pentru că laşitatea emoţiilor se învaţă ani în şir.

Aşa şi trăim. Laşi.

Lasă un răspuns