Pe mine … mie, întoarce-mă…

Azi am pornit-o devreme. M-am trezit cu gândul că tre să îmi fac bilet pentru sala de lectură. E numai bună vremea.

Simt că e mai în siguranță acolo și mai cu folos.

Am mers pe jos; îndrăgit mijloc de “transport”. La început era acel soi de plimbare care îți pune gândurile în ordine; acum – cam greu fără acești 4-5 km zilnici, care îmi dezghioacă toate gândurile aducătoare de ploaie (nu întotdeauna) curată, care mă pune în ordine cu mine însămi și mă lasă numai bună de studiat istoria Mănăstirii Curchi. Acolo se odihnește, de la sfârșitul anilor 50, Părintele Ionică, unchiul bunicului de pe mamă. A fost monah la Curchi. Și mai am o datorie; să răsfoiesc și Cartea Memoriei; între filele ei “odihnesc” străbuneii.

Ciudată zi. Trăiesc ca și cum m-aș fi fript.

Nu prea îmi tihnesc întâlnirile lungi, oamenii gălăgioși și “adunările”.

Nu am trecut de vreun an pe la bibliotecă; o cam subțiasem cu studiul. Mă dezamăgise atâta lume care afișează titluri grele din literatură universală pe facebook, încât mi-am zis: O să mor proastă! La urma urmelor, eu nu citesc atâtea cărți deștepte, pe unele le mai las ca să mai “crească”, sau mă las pe mine să mai cresc.

Ciudată zi… Răcoarea Bibliotecii Naționale m-a “încălzit”. Am făcut un permis provizoriu. Mi s-a spus că nu voi putea lucra în sala de lectură, decât după ce îmi fac un permis de acces pentru 5 ani, dar, adaugă femeia de la intrare, dacă zâmbiți Bibliotecarei, o să vă lase.

Mi-a mai urat succes, apoi s-a întors la discuția ei cu cealaltă colegă despre dulceața de cireșe albe cu mintă… Să fi făcut vreo 5 borcane. Are nuntă cu fata, la toamnă.

Vreau la mama, și sub brațul surorii mele, și lângă fosăitul puiului.

Încă un pic, îmi zic. Ești curajoasă, ești încăpățânată, ești al naibii de puternică dacă vrei… Pe naiba. Azi e o zi în care nu prea funcționează aceste vrăji. Azi vreau să iau mașina și să merg unde m-or duce ochii. Azi vreau să-mi întâlnesc prietenii la o cafea și să râdem mult, să povestim, să nu ne vină să credem că au trecut atâția ani.

Atâția ani. Simt eu că o caut cu lumânarea azi. Dosul palmei e gata să tot șteagă lacrimi.

*** ***

Moldavistică și heraldică e o secție tare interesantă. De serviciu e o doamnă cu destui ani de “experiență”. A fost frumoasă în tinerețe. Și acum este. Subțirică și rapidă, ca o șopârlă.

Caut Cartea Memoriei, îi spun. V-o aduc imediat. Nu apuc să-i spun că nu am decât un permis provizoriu și că am vrut doar să știu dacă este sau nu. Se întoarce îndată și, ca și cum ar fi comis o greșeală de nepermis, îmi spune că această carte lipsește pentru că e expusă în hol.

Îi spun că nu am permis de “lungă ședere” și oricum nu pot să o frunzăresc. Am intrat doar ca să vad dacă e sau nu… Zâmbește timid.

“Să vă duceți la etajul 2, acolo o găsiți. Da să vă duceți numaidecât. O să puteți să o răsfoiți. Încă nu am refuzat pe nimeni care a cerut o carte. Să vă duceți numaidecât”. De la cuvintele ei, îmi vine să plâng. Din senin. Pentru că tare frumos a mai spus-o, și cu împăcare, și cu acea alură de om care a primit pe cineva în ospeție; la el acasă. Eu așa am simțit.

Ciudată zi…

Urc. La etajul 2, pe holul imens, găsesc alte două doamne care tot despre dulceață vorbesc; de agrișe. Mi se face gura pungă, da mă dumiresc, totuși, să nu mă bunghesc atâta la ele, da să întreb ceea ce mă interesează.

Una din ele se ridică de pe scaun. Cred că roșesc. Am nevoie de Cartea Memoriei, volumul IV…  nu reușesc să închei cererea mea. Mă salută și îmi arată încotro s-o iau. Îi mulțumesc. Mă duc.

Istoria se repetă… Două doamne vorbesc despre dulceață; de zmeură.  Îmi vine să râd și o fac. Doamna mă privește și întreabă: “Numai nu-mi spuneți, D-ră, că ați mai auzit în Biblioteca noastră vorbindu-se despre dulcețuri?!”. Râdem tustrele.

Am nevoie de “Cartea Memoriei”. Aș vrea să o frunzăresc, dar am doar un permis provizoriu. Mi se aduce cartea și mi se mai spune că pot merge cu ea în sala de lectură. Las buletinul de identitate împreună cu permisul provizoriu și mă duc.

În sala de lectură, trei oameni. Trist… da e liniște și mult aer. Asta-mi place. Răsfoiesc. Îi găsesc pe străbuneii mei, supuși represiunilor în 49. Am fost chiaburi. Știam asta, dar nu știam nimic despre străbunica mea. Acum, cunosc inițiala patronimicului. La fel și cu bunelul. Tot am să plâng eu azi.

***

Ciudată zi, aș spune!

5 comentarii la “Pe mine … mie, întoarce-mă…”

  1. Viorica Oleinic spune:

    Mi-am odihnit sufletul şi gîndurile pe acest crîmpei de proză (ori lirică? ori eseu? Dilemă…), la margine de alt suflet.
    Ca între filologi: adică de ce Irina Binder scoate cărţi şi Indiana- nu?! Doar are un stil net superior!
    P.S. Să-mi fie iertată această comparaţie ex abrupto cu Irina Binder, dar citesc, la moment, ,,Fluturi”, de care toţi elevii mei sunt profund impresionaţi.

    • Indiana spune:

      Vioria, multumesc din suflet. Am eu un suflet drag care sta departe-departe si mereu ma intreaba, iar eu mereu ma pornesc sa ii trimit un manuscris…. Viorica, tine de curaj… de cat de zdrobit ai fost la un moment dat si de cata putere ai nevoie ca sa poti, sa crezi si sa realizezi ca ai ceva de spus si altora. Imbratisez cu drag! Pentru literele tale care au facut complicitate azi cu sufletul meu si m-au …. facut sa mai las 6 ore nocturne … pentru scris, sub rapaitul ploii… Multumesc!!!!

  2. Anonim spune:

    FETICA DRAGA,CITESC CU NESAT ,,INSIRARILE” TALE,IARTA-MI EXPRESIA, SANT ,,MARGARITE DIN SUFLET BINE INSIRATE!SUCCES ,FETICA DRAGA SI TE IMBRATISEZ!

  3. CLAUDIA spune:

    FETICA DRAGA CITESC CU NESAT ,,INSIRARILE”TALE,IARTA-MI EXPRESIA,LE VAD,, MARGARITE INSIRATE” DIN SUFLET SI BINE MAI STIU A ATINGE STRUNA SUFLETULUI…SUCCES SI TE IMBRATISEZ.

Lasă un răspuns